Dan Iosif

A plecat – culmea! – de bunăvoie spre îndepărtata Siberie, în căutarea a ceva ce nu mai exista pentru el. A revenit într-un sicriu și a fost depus, solemn, în aula Parlamentului. Acolo unde, poate, s-a bucurat de cel mai puțin respect cât a fost în viață. Dan Iosif va rămâne în istoria acestui crâmpei zbuciumat de vreme. Va rămâne ca - poate - unicul revoluționar adevărat. Și când spun „adevărat” mă gân-desc la impulsul acela magic care te face să nu te mai gândești la consecințele gesturilor tale istorice și să te lași călăuzit doar de aspirația spre ceva ce ți-a lipsit mai mult decât se poate suporta. Dan Iosif a fost, și până să se urce pe baricada de la Universitate, în bătaia gloanțelor, și să strige ceea ce mai mulți nu îndrăzneau nici să gândească, un om liber. O libertate asumată în felul său, la limita unor legi absurde. A fost un fel de haiduc pe cont propriu, călăuzit de spiritul unei aventuri temperate, în condițiile mediului social al vremii. În 21 decembrie și-a descoperit vocația justițiară și a demonstrat-o, până mai ieri, așa cum a știut și a crezut. Cu multe erori, cu multe exagerări, dar întotdeauna cu sinceritate. A fost un rătăcit în politica în care una se spune și alta se fumează. El a spus, aproape întotdeauna, ceea ce fuma. Nu i-a menajat pe cei pe care i-a considerat nedemni de încrederea sa și le-a creat nu puține probleme celor pe care-i prețuia și pe care dorea să-i slujească în felul său -frust, lipsit de diplomație, violent uneori. Contrar lucrurilor ce i-au fost puse în sarcină, Iosif nu s-a căpătuit de pe urma Revoluției și a politicii. Spiritul său întreprinzător s-a dovedit valabil în mediul controlat care-i cataloga drept „bișnițari” pe cei cu aptitudini specifice economiei de piață. A încercat să facă câteva mici afaceri care nu i-au adus însă, nici pe departe beneficiile așteptate. Cu atât mai mult cu cât peste toate a venit această boală necruțătoare cu care Iosif s-a luptat, cu hotărârea și demnitatea pe care le-a avut și pe baricadă. Dan Iosif n-a fost un personaj pe placul analiștilor fini. Nu avea nuanțe. Avea însă o cinste pe care n-o prea au politicienii, care-l făcea să amendeze pe loc deraierile. Atât ale „inamicilor” politici, cât și ale „aliaților”, între care și-a făcut nu puțini dușmani. Dar toate acestea pălesc și se dovedesc lipsite de semnificație în fața unei realități de necontestat: Dan Iosif a fost pregătit - și a dovedit-o - că poate să-și dea viața pentru un ideal pe care istoria i l-a străfulgerat într-un moment de grație. El are tot dreptul să rămână în analele acestui nou început de istorie ca prototip al revoluționarului. O merită întru totul.