„Dacă mai vrea vreun sas să se spânzure, s-o facă până duminică!”

La Şercaia, judeţul Braşov, cu peste o sută de ani în urmă, a existat un copac şi o practică demne de romanul lui Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor”. Oamenii şi-au tot pus capăt zilelor în copacul de la marginea satului, până i s-a dus vestea. O făceau în special saşii, după anul 1900.

Puţin localnici mai ştiu istoria copacului spânzuraţilor. Bătrânii îşi mai aduc vag aminte de asta din poveştile aflate de la părinţii lor. Cert este că arborele cu pricina era o plută şi se afla într-un capăt de sat. Printre cei care mi-au povestit despre locul de spânzărătoare al saşilor din Şercaia a fost Valeriu Stângă, un fost şofer de ambulanţă, arată jurnalista Cristina Cornilă de la „Salut Făgăraş”, cea care a documentat această filă de istorie, mai puţin obişnuită, a satului din Ţara Făgăraşului. 
„Copacul spânzuraţilor era pe vechiul drum al Gridului, un drum de ţară de 4 km lungime care făcea legătura între cele două sate. Pe ambele părţi ale drumului erau plute, iar în spatele lor se aflau grădinile cu pomi fructiferi ale saşilor. Oamenii se spânzurau de o plută anume, pentru că lângă ea se afla o altă plută tăiată şi foloseau trunchiul acela ca să se urce în pluta vecină. Povestea o ştiu de la tatăl meu. S-a întâmplat începând cu 1900 şi până în timpul comuniştilor. Despre perioada mai recentă se spune că oamenii se spânzurau deoarece comuniştii le confiscau averile, iar ei nu puteau trăi cu gândul că au fost lăsaţi pe drumuri”, îşi amintea Valeriu Stângă .

Dacă mai vrea vreun sas să se spânzure…
Legenda, care în realitate pleacă de la tragedii adevărate, spune că cei care îşi luau zilele folosindu-se de un ştreang şi de o plută, erau în general saşi. Copacul cu pricina se afla pe terenul unui localnic, care, sătul de atâtea spânzurători, a pus într-o zi o pancartă pe care scria: „Dacă mai vrea vreun sas să se spânzure, s-o facă până duminică, pentru că o să tai copacul!”.

Românii lucrau pentru saşi
Satul Şercaia avea o comunitate puternică săsească în secolul trecut. Erau câteva străzi pe care locuiau numai saşi: strada Principală de la vechiul pod peste râu şi până la biserica saşilor, strada Oltului, strada Morii şi strada Vadului. Până în anul 1965 pe străzile acestea nu era nicun român.
„Saşii erau cei pentru care lucrau românii. Peste Vale au fost aduşi românii să se stabilizeze acolo, pe câte un petec de pământ fiecare şi-a clădit casa, alt teren nu mai primeau decât cel pentru casă. Românii erau atât de-ai locului, cât şi veniţi din alte părţi. Începând cu anii ’70, lucrurile au început să meargă greu în comunităţi, în administraţii şi în ţară în general, aşa că saşii din Şercaia au început să se îndrepte spre rudele lor din Germania. Unii au plecat legal, alţii au fugit, iar în urma lor casele au fost confiscate de Statul Român, pentru care urmaşii saşilor au făcut cereri de retrocedare ani mai târziu. După o vreme s-a stopat practica plecării în Germania şi timp de câţiva ani în timpul lui Ceauşescu aceştia au fost vânduţi. Adică se făceau aceste schimburi pe bani. Saşii care au mai rămas totuşi în Şercaia au plecat după ’90. Azi mai sunt 2 sau 3 saşi în tot satul, în vârstă, care au rămas pentru că au vrut ei, nu pentru că nu au putut să plece”, a precizat primarul comunei Şercaia, Cristinel Paltin.

Dealul Furcilor în Evul Mediu
O cercetare mai amplă a practicii spânzurătoilor în capetele de sat ne arată că pluta tragediilor de la Şercaia nu este singulară. Însă, spre deosebire de restul comunităţilor, s-a păstrat până mai înspre trecutul recent. Prof. Ion Funariu, fostul director al Colegiului „Radu Negru”, a studiat aspectul spânzurătorilor în epocă şi a aflat că mai toate satele aveau un loc pentru spânzuraţi.
„În Evul Mediu în satele de iobagi de pe Ardeal, inclusiv în Şercaia (sat cu saşi nobili şi români iobagi), exista în câte un capăt de sat un aşa numit Deal al Furcilor. Furca însemna spânzurătoare. Iobagii care făceau activităţi ilegale erau pedepsiţi cu spânzurătoarea. Mulţi erau constituiţi în cete de haiduci, aşa că, dacă erau prinşi, ajungeau pe Dealul Furcilor. Zona era cunoscută ca loc de pedeapsă a celor ce nu se supuneau legilor. După 1848, când s-a desfiinţat iobăgia, practica a început să se mai rărească, dar nu a dispărut de tot. Deşi prin lege iobăgia se desfiinţase, asupririle încă nu s-a terminat”, a explicat pe vremuri prof. Funariu, decedat între timp.
Drept dovadă, spânzurătorile au continuat la Şercaia încă vreun secol, cu deosebirea că sinucigaşii o făceau acum de bună voie sau constrânşi numai de propria morală, nu şi de forţa legii scrise, ca pe vremuri.

Unde se spânzurau făgărăşenii
Un Deal al Furcilor a existat şi la Făgăraş. E adevărat că în realitate zona nu era deluroasă, ci păstra numai denumirea de altădată.
„Zona unde erau spânzuraţi făgărăşenii era pe locul fostului târg de porci din 13 Decembrie. Vorbim de suprafaţa în care au fost construite blocuri în perioada comunistă. Înainte de blocuri, aici a funcţionat un târg de animale, iar înainte de asta poiana cu pricina a fost un Deal al Furcilor”, a spus Ion Funariu.
Cutuma după care se organizau zonele de spânzurătoare spunea că trebuie plasate în capătul unei localităţi. Pe vremuri, actualul cartier 13 Decembrie al Făgăraşului era la periferia aşezării, tot aşa cum spânzurătorile de la Şercaia se făceau tot într-un cap de sat.