Cum pui mâna pe putere, „reţeta Ceauşescu”

Nicolae Ceauşescu este unul dintre românii care au urcat de la cele mai joase straturi ale societăţii până în vârful puterii. Conştient sau nu, acesta a aplicat perfect principiile machiavelice şi o reţetă garantată a acaparării puterii valabilă în toate societăţile 
Nicolae Ceauşescu nu a fost un om de ştiinţă, nu a fost un artist, militar de carieră, inginer, sportiv sau medic talentat. Nu s-a remarcat în niciun domeniu, nu a impresionat prin inteligenţă, frumuseţe sau carismă. Din contră, a fost un taciturn, slab orator şi om cu o cultură precară. Cu toate acestea a reuşit să ajungă dintr-un banal ucenic de cizmar, stăpânul României.
O performanţă pe care iluştrii oameni politici, cu calităţi intelectuale deosebite, rafinament, avere, educaţi la cele mai înalte şcoli europene, nu au reuşit să o obţină într-o viaţă de om. Specialiştii spun că Ceauşescu a urmat o reţetă a accederii la putere, universal valabilă, aplicabilă în orice societate şi epocă. Evident, pentru ca „reţeta măririi” să aibă succes trebuie şi o serie de calităţi, care nu ţin neapărat de numărul de cărţi citite sau de şcolile urmate, ci de un fel de a fi al omului care ştie să se caţere la putere. 

Primul pas: să te dai bine pe lângă cine trebuie
La începutul anilor 30, Nicolae Ceauşescu un ucenic din Scorniceşti încerca să-şi găsească calea în Bucureştiul interbelic. Comunismul era doctrina în care se regăsea şi cea care îi dădea impresia că-i poate satisface ambiţiile. Şi-a dat seama că în societatea românească interbelică pentru a obţine succesul, fie avea nevoie de o obârşie aleasă şi legături în lumea bună, fie de avere. Ceauşescu nu avea nici una, nici alta. În schimb, comunismul în ilegalitate îi oferea senzaţia de utilitate.
Mărturisise surorii sale că vrea să ajungă „Stalin al României”. La început era doar un simplu băiat cu propaganda, arestat pentru infracţiuni minore (activităţile de propagandă comunistă erau ilegale în perioada interbelică). A avut însă şansa de a ajunge într-o puşcărie, la Doftana, alături de marii lideri ilegalişti din România. Inclusiv Gheorghe Ghiorghiu Dej. Ceauşescu a înţeles că numai stând pe lângă cine trebuie avea să devină cineva, măcar în partid. Tot la Doftana i-a cunoscut pe Chivu Stoica (Moscu Kuhn), dar şi pe Apostol. Acest Moscu, botezat româneşte cu numele de Chivu Stoica, a fost cel care l-a propulsat pe Ceauşescu în structurile de partid.
„În delcaraţiile acestor viitori demnitari, Stoica avea statutul de patriarh al partidului. După război, Stoica l-a introdus şi pe Ceauşescu în structurile manageriatului de partid, la regionalele Constanţa şi Oltenia”, preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceauşescu şi epoca sa”. Ceauşescu făcea o impresie bună şi nici nu părea un pion în lupta pentru putere de la conducerea partidului. Dădea impresia comunistului muncitor, devotat şi fidel conducerii partidului.

Machiavelismul şi cameleonismul
Al doilea ingredient al „reţetei Ceauşescu” a fost machiavelismul şi cameleonismul. Propulsat de Chivu Stoica, Ceauşescu îşi părăseşte protectorul şi se dă bine pe lângă Dej. A stat în umbra acestuia profitând de fiecare moment oportun. Scopul scuză mijloacele. I-a câştigat total încrederea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej, care-l considera un tânăr muncitor, supus, care nu reprezenta un pericol politic. A fost marea greşeală a lui Dej. Ceauşescu şi-a jucat bine rolul. Făcea pe băiatul bun la toate şi asculta orbeşte de Dej.
În consecinţă, liderul comunist l-a promovat constant pe fostul ucenic de cizmar. După 1946, Ceauşescu ajunge subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii în Guvernul Petru Groza. Ulterior ajunge ministru adjunct la Ministerul Apărării. Machiavelismul lui Ceauşescu se caracteriza prin masca pe care o purta zilnic. Aceea de comunist zelos ce părea uşor de controlat, cu o educaţie precară. Ceauşescu participă cu ardoare la „destalinizarea României”. După moartea lui Stalin, în 1952, foştii agenţi stalinişti din România au fost îndepărtaţi. Ceauşescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a scăpa de foştii ilegalişti. Aparent, Ceauşescu îndeplinea doar ordinele cu mult zel. În realitate, scăpa de cei care i-ar fi contestat legitimitatea şi care i-ar fi pus probleme în ascensiunea sa fulminantă către vârfurile structurilor de partid. 
În 1954, la numai 36 de ani, Ceauşescu era unul dintre cei mai importanţi oameni din România. La plenara Comitetului Central din 19 aprilie 1954 s-a decis ca Gheorghe Ghiorghiu Dej să fie ajutat în conducerea partidului de un Secretariat format din patru membrii. Aceştia erau Apostol, Mihai Dalea, Janos Fazekas şi Nicolae Ceauşescu. Ucenicul cizmar intrase în careul cu aşi al Republicii Socialiste România. „În aprilie 1954, la 36 de ani, Nicolae Ceauşescu se afla printre cei cărora li se purtau portretele la ceremoniile politice: în vârful puterii! Nu se împliniseră încă zece ani de când ieşise de pe porţile lagărului”, preciza Lavinia Betea în aceeaşi lucrare. 

„Dumnezeul” şefilor şi a funcţionărimii 
Nicolae Ceauşescu era şeful de la cadre. Adică se ocupa de structura organizatorică internă a partidului. Dej luase decizia de a-l promova în această funcţie, fiindcă el, personal, se ocupa de probleme externe spinoase, mai ales cele cu ruşii şi chinezii. În plus, îl ştia pe Ceauşescu zelos, supus şi de încredere. Însă ajuns şef la cadre, Ceauşescu îşi va crea propriul stat paralel. Îl va deposeda pe Deja de puterea reală, fără ca acesta să-şi dea seama. Ceauşescu era „dumnezeul” şefilor şi a funcţionărimii partidului din teritoriu. Toţi îi erau datori, pentru că el îi numea.
În plus, Ceauşescu prefera să numească oameni de condiţie joasă, care fără ajutorul lui nu ar fi ajuns niciodată la asemenea demnităţi. Automat îi erau datori vânduţi. „Consecinţă primă a responsabilităţilor ce i-au fost atribuite în 1954 a fost controlul asupra aparatului de partid. Ceauşescu decidea asupra promovărilor şi a retrogradărilor în eşaloanele superioare ale armatei activiştilor. Era la curent cu tainele biografiei tuturor celor pe care-i voia aproape. De simpatia şi impresiile acestui secretar depindeau visurile carieriştilor”, adăuga Lavinia Betea în „Ceauşescu şi epoca sa”. Cunoscându-le biografia pe mulţi îi avea la mână. Ceauşescu şi-a creat propriul partid în sânul partidului comunist. 
 „În calitatea lui de şef al Direcţiei Organizatorice, Nicolae Ceauşescu a avut două câştiguri majore în raport cu ceilalţi demnitari. Primul – cunoaşterea în amănunt a politicilor partidului în toate domeniile. Al doilea – puterea aproape nelimitată asupra imensului aparat teritorial şi crearea unei baze de putere în interiorul aparatului central. Cadrele conduc totul, spusese Stalin, a cărui putere în partid îşi îngroşase la fel rădăcina”, se arată în lucrarea „Fiul Poporului”, redactată de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu.  
Tocmai de aceea, după moartea lui Dej, pe 19 martie 1965, lui Ceauşescu i-a fost uşor să se impună ca noul secretar general al Partidului Comunist Român dar şi al României Socialiste. „Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe tu i-ai propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura, tot tu ai fi luat conducerea – pentru că ei te-ar fi votat pe tine“, mărturisea inclusiv Elena Ceauşescu.
„Alegerea a fost o surpriză pentru cetăţenii României. Mediatizat era liderul partidului, şeful guvernului, ministrul armatei şi cel de externe, nu secretarul cu Organizatoricul. Eşalonul doi de partid l-a privit însă pe Ceauşescu drept presupunerea împlinită. El îi selectase şi îi promovase, de el au depins în trimiterea la şcoli de partid şi avansarea în ierarhie. El şi-a pus „Dumnezeii peste regiuni”. Polcovnicii armatei partidului ştiau că, înainte de moarte, bătrânul Dej mai avea sub directă ascultare doar Cancelaria, Gospodăria de Partid şi Externele”, se arată în „Ceauşescu şi epoca sa”.