Cum de-a rămas CEC nemăritată...

Moș Sebastian ne-a adus un sac gol: mult așteptata decizie de privatizare, care cu doar două-trei ore înaintea ședinței suplimentare de guvern de vineri, era dată drept sigură s-a revocat printr-un spectaculos „dreapta-mprejur!” CEC nu se mai privatizează, până la noi ordine! Motivul: unicul ofertant aflat în competiție a oferit mai puțin decât se aștepta! Cât se aștepta? Asta mi se pare a fi cea mai mare curiozitate din complicatul și adeseori greu de înțelesul proces de privatizare românesc. În mai multe rânduri, încălcând orice regulă, reprezentanți ai Guvernului și ai Ministerului de Finanțe și-au dat cu părerea în public despre cât ar face CEC-ul și cam care ar fi prețul care ar trebui plătit! Neobișnuit și păgubos, pentru că în felul ăsta se încalcă însuși principiul secretului unei licitații. Dacă știm dinainte prețul, ce rost mai are licitația ca atare? Privatizarea CEC este una dintre cele care a stârnit cele mai acute controverse. Instituție seculară, cu o recunoscută tradiție de soliditate, CEC-ul devenise incomod pentru întregul sistem bancar prin faptul că făcea ce nu putea să facă nici o altă bancă: să garanteze - potrivit legii - depunerile! Neglijată, hărțuită, marginalizată, banca milioanelor de mici depunători a cunoscut un acut proces de uzură, producând an de an pierderi. Interesele ei au fost neglijate în primul rând de proprietar - statul, prin Ministerul de Finanțe - iar aducerea ei la sapă de lemn a fost vizată în principal de cei care au sperat ca în acest fel să pună mâna pe ea - și pe rețeaua ei, și pe tradiția ei de încredere - pe cât mai puțini bani. Asocierea lui Camenco Petrovici cu FNI i-a dat o lovitură gravă, dar nu mortală. Apoi, eforturile lui Teculescu au reușit să o mai aducă la suprafață, cu riscul intrării în conflict cu guvernul Năstase, care a vrut să o folosească pentru realizarea unor proiecte electorale, sau să o vândă unor nemți în condiții dubioase. Ultimul președinte, Rădulescu, a reușit să obțină primul profit anual din istoria postdecembristă, conceput ca un soi de cadou de nuntă. Numai că, iată, înaintea ceremoniei, mirele ia-l de unde nu-i! CEC rămâne nemăritată. Un fel de „piatră în casă” pentru guvernarea liberală a lui Tăriceanu. Eșecul privatizării ar putea să constituie însă un moment propice: pentru reevaluarea rolului social al băncii și al celui național în cadrul sistemului bancar. CEC-ul este ultima bancă ce mai aparține statului român, și poate că așa ar trebui să rămână...