Cum au cucerit românii America

Foto:  Migranţi la începutul secolul al XX-lea FOTO Profimedia

Migraţia românilor în America de Nord a luat amploare în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, iar în numai câţiva ani comunităţile româneşti numărau împreună peste 100.000 de oameni. Ajunşi pe „tărâmul făgăduinţei”, românii relatau poveştile tulburătoare trăite în speranţa unei vieţi mai bune.
Românii au început migraţia în număr tot mai mare către America de Nord din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, iar până la începerea Primului Război Mondial, populaţia românească stabilită pe continentul american ajunsese la aproape 150.000 de oameni. Majoritatea emigranţilor proveneau din regiunea istorică a Transilvaniei.
„Prezenţa românească pe continentul nord-american a început în jurul anului 1895, prin valul de emigrări din Transilvania, Bucovina şi Banat, aflate atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar. Până în 1913, 120.000 de români au emigrat în America, iar în 1920 cota de emigraţie ajunsese la circa 168.000 de persoane. Principalul motiv al emigrării a fost situaţia economică precară de la acel moment”, conform Ambasadei României în Statele Unite ale Americii.

Cei mai mulţi români au plecat din Transilvania
Ziarele din primii ani ai secolului XX anunţau că migraţia dusese la golirea unor sate cu populaţie majoritară românească.  „Începând cu anul 1900, satele noastre româneşti din Ardeal se golesc tot mai mult de braţele muncitoare, iar peste Ocean începe o nouă viaţă românească – americană. Dintre cei emigraţi unii îşi cheamă acolo şi familiile, iar alţii nu se mai gândesc la cei de acasă. Țara Oltului rămâne numai cu bogaţii, cu babele, cu moşnegii, cu sărăntocii care nu au bani de drum şi cu fetele care, în cele din urmă, pornesc şi ele după voinici, ca să se mărite. Pornesc în cete mari Mărginenii şi Târnăvenii, urmează Crişurile, Munţii Apuseni, Satmarul, Bănatul şi Bihorul, încât azi aproape nu este oraş mai mare în care să nu fie români”, relata preotul Ioan Podea, paroh în oraşul american Farrel, în volumul „Emigrarea în America” (1914).
În anul 1904, arăta un raport al comisarului general american de emigrări, peste 7.000 de români din Transilvania au ajuns în America.
„Cei mai mulţi dintre românii emigraţi, adică 2.038, s-au aşezat de Pensilvania ca muncitori în minele cărbuni şi în fabrici”, arăta Gazeta Transilvaniei.
În primii ani ai secolului XX, cei mai mulţi dintre emigranţii români porneau spre Budapesta şi Viena, unde puteau găsi firme care se ocupau de recrutarea muncitorilor de care era nevoie în Statele Unite ale Americii. Din cele două oraşe ale Imperiului Austro-Ungar, îşi continuau drumul spre porturile germane Bremen şi Hamburg ori spre portul Fiume (în prezent Rijeka, Croaţia).

Trei săptămâni pe vapor
În porturile supraaglomerate, oamenii aşteptau zile în şir pentru a prinde loc în vapoarele cu peste 1.200 de pasageri îi transportau spre New York.  „Sosind vaporul Slavoni în 2 August 1906, am pornit spre America. E de însemnat, că la plecare s-au pus ungurii patru cu patru de-a lungul străzii, plecând spre mare — la vapor, au cântat Kossuth Lajos azt izente (n.r. revoluţionar şi guvernator ungar), iar românii Deşteaptă-te Române, aşa că de acele două grupe de oameni care numărau 1.026 persoane, se mira lume multă. îţi venea să plângi şi erau mulţi între noi mai ales femei cu copilaşi mici, care plângeau şi se tânguiau rugându-se lui Dumnezeu pentru scăparea vieţii de pe valurile mării. Ajungând la vapor, eu nu sunt om sperios, dar să mă credeţi, că de mare ce era, m-am speriat şi am început a lăcrăma, deplângându-mi soartea cea tristă şi amară, care mă făcu să-mi părăsesc patria mea şi mă aruncă în o aşa străinătate!”, relata în 1907, Ion Groza, un emigrant român stabilit în Indianapolis, într-o scrisoare publicată atunci de revista Tribuna.
Călătoria pe apă din Fiume până în New York a durat 21 de zile, îşi amintea românul, şi a fost plină de peripeţii. Din porturile germane, călătoriile peste ocean durau mai puţin de două săptămâni. Cei ajunşi în America erau din nou verificaţi şi dacă nu erau găsiţi în stare de a munci erau obligaţi să se întoarcă.
„Am plecat pe spesele unui agent 14 persoane la o fabrică de fier, unde câştigul la zi era 1.40 de dolari pe 9 ore de lucru, însă aşa lucru greu nici că am mai văzut, necum să fi lucrat. M-am pus dar pe lucru şi am lucrat într-o căldură teribilă şi când veneam acasă, nu mă cunoşteam sunt om, ori harap — aşa eram de negru de funingini şi de cărbuni. Aşa am muncit eu acolo şase săptămâni, când nemaiputând suferi aerul cel rău, m-am cugetat să vin şi eu în acest oraş, unde sunt toţi gurbadani (n.r. din satul Gurbediu, Bihor) precum şi nişte neamuri ale mele. Ori şi cum să fie aici, totuşi dorul de patrie şi dorul de un copilaş ce am, mă va face şi peste câţiva ani — dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta, iarăşi mă voi reîntoarce în patria din care m-am întors”, relata emigrantul român.

Munca istovitoare în uzinele americane
Cei mai mulţi români erau agricultori, însă odată ajunşi în SUA, trebuiau să înveţe rapid meserii mult mai istovitoare. Uzinele metalurgice erau cel mai adesea locurile unde erau angajaţi, însă mulţi făceau cu greu faţă condiţiilor dificile din oţelării.
Alţii îşi căutau de lucru în fabrici de ciment şi cariere de piatră, în minele de cărbune, în abatoare, în fabrici de conserve, ori la construcţia căilor ferate. Femeile se puteau angaja în fabrici de tutun, mătase, postav şi hârtie, iar unele munceau cot la cot cu bărbaţii în fabricile de tinichea, fier şi în abatoare, relata un alt român.
„Imigraţii români fiind aproape fără excepţie muncitori, numai în parte sunt locuitori statornici. Azi muncesc într-o fabrică din Cleveland, iar peste o vreme într-o fabrică din Pittsburg, azi se îndeletnicesc cu un fel de muncă, iar peste o vreme cu altfel, după cum variază condiţiile de trai şi cererea de braţe muncitoare urmată de plată mai bună. Puţini români sunt azi în Statele Unite care să nu-şi fi încercat norocul în 3-4 locuri şi care să nu fi trecut de 3-4 ori de la un fel de muncă la altul”, informa ziarul Viitorul, în 1912.
Mulţi dintre emigranţii primilor ani ai secolului XX trăiau în condiţii mizere în clădiri numite „borturi”, unde 20 - 30 de oameni împărţeau câteva camere.
„Sunt patru-cinci paturi într-o odaie, cu pânzături care odată poate vor fi fost albe. Şi într-un pat dorm noapte de noapte mai mulţi inşi laolaltă. Dorm până la zece inşi într-o odaie mică, ale cărei ferestre nu se mai deschid cu săptămânile. Felul lor de a trăi este cu mult mai prejos decât acasă, unde ţăranul îşi are căscioara lui, mică dar curată şi luminoasă, are masa curată şi celelalte curate. Aici, trăind atâţia inşi împreună, în odăi fără lumină şi aer, bolile trec uşor de la unul la altul”, relata Ion Iosif Şchiopul, autorul cărţii „Emigrarea în America” (1914).

Mulţi români deveneau neo-protestanţi
În anii petrecuţi în America, se plângeau preoţii români, mulţi dintre migranţi îmbrăţişau cultul adventist, foarte popular la sfârşitul secolului al XIX-lea în Statele Unite ale Americii.
„Când stai şi priveşti pe cei 150.000 români, în cea mai mare parte din Ardeal şi Banat, restul din Bucovina, România şi Macedonia, când îi vezi pe toţi schimbaţi, unii cu barbă şi mustaţă rasă şi îmbrăcaţi de tot domneşte, alţii zdrenţoşi şi ofiliţi, şi când îi vezi cum îşi lasă legea unul câte unul, cred că nu se poate zice altceva, decât că e rău. De bună seamă, că nimenea nu s-a gândit vreodată, că între relele ce le aduc oamenii noştri din America este şi acela, oare dacă nu va zdruncina, totuşi va aduce mari pagube bisericilor şi vieţii noastre religioase de acasă. Pentru că din aceşti 150.000, pot afirma aproape cu siguranţă, că nu mai aparţin bisericilor noastre decât cam 50.000 – 70.000. Bănăţenii — în urma propagandei, ce se face aici — trec toţi la adventişti (nazareni, sabatişti, postiţi), şi în Ardealul nostru încă nu va fi comună, în care peste cel mult 3—5 ani să ne se afle cel puţin 80—100 de însufleţiţi luptători adventişti, cari vor atrage apoi pe partea lor soţiile, copiii, rudeniile”, se plângea în 1911 preotul Ioan Podea, paroh în oraşul american Farrel, Pennsylvania.
Bisericile reformate şi anglicane din SUA atrăgeau şi ele credincioşi dintre migranţii români, spre nemulţumirea preoţilor ortodocşi, puţini la număr în acei ani pe continentul american.
„Preoţii noştri din America sunt prea puţini pentru a putea cerceta pe credincioşii de pretutindenea şi mai au seamă se zbat prea mult pentru a se îmbogăţi, apoi nu cercetează decât oraşe în care se află românii cu miile, iar unde sunt mai puţini, pe acolo nu se abat nicicând”, adăuga parohul.
Unele ziare româneşti încercau în primii ani ai secolului XX – prin mărturiile despre traiul greu al românilor din SUA – să îi convingă pe români să se întoarcă în România, iar cele din ţară să îi facă pe români să nu mai emigreze. Însă după Primul Război Mondial populaţia românească a continuat să crească, ajungând la sfârşitul anilor ‘20 la 200.000 – 250.000 de migranţi, arătau statisticile vremii.

Munca în oţelărie, printre cele mai grele meserii alese de români în SUA. Foto: Ilustrată. Wikipedia
Imigranţi în sala de mese a biroului de imigrări de pe Ellis Island. Sursa foto: ellisisland.org

 
OFICIAL, APROAPE 400.000 DE ROMÂNI LOCUIESC ÎN SUA
Peste 360.000 de locuitori din SUA şi-au declarat originea românească. Potrivit Ambasadei României în Statele Unite ale Americii, numărul de români care trăiesc în SUA este, însă, mult mai mare (estimat la aproximativ un milion de persoane), ţinând cont de următoarele aspecte: declararea originii la recensământ nu este obligatorie, fluxul de imigrări din România continuă, iar mulţi dintre cei stabiliţi în SUA nu au dobândit încă cetăţenia americană.
„Cele trei mari zone de concentrare ale comunităţii româno-americane din SUA sunt New York, California şi Midwest, iar topul primelor patru oraşe de reşedinţă este format din New York, Los Angeles, Chicago şi Detroit. Cea mai mare grupare de comunităţi româneşti, numărând, fiecare, câteva zeci de mii de persoane, se află în statele din nord-est – New York, New Jersey, Pennsylvania, Ohio, Michigan, Illinois, zone de destinaţie ale primelor valuri de imigranţi români, care au început să se stabilească în SUA începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, destinaţii mai recente de imigrare a celor veniţi din România şi de reaşezare a unor români americani din valurile anterioare de imigrare, cunosc o dinamică aparte a comunităţii româno-americane”, informează Ambasada României în SUA.
În ultimii ani s-au dezvoltat comunităţi româneşti, care se află într-un proces de consolidare şi de creştere numerică, în state ca Washington (în special în zona Seattle-Redmond, unde se află sediile companiilor Boeing şi Microsoft), Georgia, Texas, Arizona. Comunităţi româneşti, chiar dacă, în unele cazuri, de dimensiuni foarte mici, nestructurate şi neorganizate, există în majoritatea statelor americane, arată Ambasada. Un segment important al comunităţii române din SUA este reprezentat de cei aproximativ 4.000 profesori şi studenţi români sau de origine română din universităţi aflate în aproape toate statele SUA.

Foto: Poarta spre Lumea Nouă: Insula Ellis. Imigranţi în sala de mese a biroului de imigrări