Cucuveaua mov

Precum „flacăra violet”, „cucuveaua mov”  promite să facă multe valuri în percepţia publică care o identifică cu fenomenul plagiatului doctoral. Fără altă atestare documentară decât mărturia lui Ghiţă, acompaniată de exhibarea  publică a bufniţelor de catifea ce i-ar fi fost făcute cadou pe când actuala şefă a DNA nu era prietenă cu infractori sau urmăriţi penal, cucuveaua mov ne trimite la un fenomen de masă, ca să-i spun aşa.  În urma introducerii în reglementările de muncă a unei prevederi potrivit căreia ocuparea anumitor funcţii publice  nu se putea face decât în condiţiile deţinerii unui doctorat, sau a condiţionării acordării unor sporuri salariale pe aceeaşi bază, s-a declanşat o adevărată avalanşă de doctorate.  Înclin să cred că mai mult de 90%  dintre titlurile obţinute în ultimii 10 ani (excepţie făcând mediul universitar, unde parcurgerea acestei trepte este însoţită, tradiţional, de anumite rigori neevitabile) au la bază lucrări fabricate pe bandă rulantă de intreprinzători care au simţit pulsul pieţei. „Negrii” doctorali au câştigat o pâine bună fără să se mai complice cu regulile ştiinţifice de care beneficiarii oricum nu aveau habar. Ca în orice sistem mafiot, iniţiativele personale au fost urmate de  formule organizate care au condus la crearea  de „şcoli” doctorale paralele, administrate de sfertodocţi deveniţi ei înşişi conducători de lucrări, după modelul lui Oprea. Absenţa oricărei forme de control public (eminenţi profesori au acceptat cu seninătate să fie plagiaţi de catre propriii lor doctoranzi) şi relaxarea cu care a fost privit fenomenul de către cei eventual responsabili a condus spre crearea unui adevărat conglomerat care se susţinea prin interesele celor implicaţi de a rămâne intact, asigurând unitate şi continuitate.
Primele semnale trase în legătură cu plagiatele au fost luate ca un soi de glume: să fim serioşi! Toată lumea procedează la fel! Şi dacă toată lumea plagiază înseamnă că nu e vorba de vreo neregularitate, ci de o normalitate! Eventual, de un obicei naţional...
Atunci când acuzaţiile au început să atingă vârfuri ale politicii şi adversarii le-au perceput ca pe nişte instrumente de atac, lucrurile au prins să derapeze. Iar din derapaj în derapaj a ieşit la iveală sistemul.
Pe bună dreptate, cei prinşi cu ocaua mică a absenţei ghilimelelor se întreabă: de ce noi da, iar alţii nu? Insoţindu-şi nedumerirea de argumentul atacului politic perfid. Situaţia a început să devină de nedescâlcit atunci când au intrat în joc comisiile cu interese divergente şi cu decizii contradictorii. Aproape pentru fiecare caz cunoscut au circulat variante pro şi contra. Nu mai departe de ultimul caz - Tobă şi Pandele - în care după ce trei comisii i-au declarat OK, a venit a patra care i-a făcut KO! Situaţia doctoratelor s-a împotmolit aproape complet prin refuzul parlamentului de a modifica Legea Plagiatului după restituirea ei de către preşedinte, consfinţind eliminarea  din joc a CNATDCU şi lăsarea deciziilor la mâna universităţilor emitente - soluţia ideală pentru inmormântarea plagiatelor.
În cazul Codruţei Kovesi plagiatul este, fară îndoială iţa de care trag cei care ar dori să o vadă scoasă din joc. Există, desigur, o componentă politică, care însă nu o poate exclude pe cea legală. Oricâte merite ar avea  în lupta împotriva corupţiei, şefa DNA  a comis (dacă lucrurile se confirmă) ea însăşi o ilegalitate recurgând la o procedură reprobabilă. Iar aşa ceva nu îi poiate fi iertat, mai ales ei. Pentru că nu e tot una  doctoratul plagiat al analfabetului Negoiţă cu cel al juristei Codruţa Kovesi. Alias „cucuveaua mov”...