„Cu românii nu se poate face nimic“

Adolf Hitler, cunoscutul dictator german, considera armata română aproape inutilă în luptele de pe frontul de est, contra ruşilor. Acesta credea că românii nu sunt suficient de bine pregătiţi pentru război şi că au comandanţi slabi.
În luna noiembrie a anului 1940, România devenea aliat al Germaniei Naziste. Contrar politicii sale de pe până atunci. Aproapierea de Germania Nazistă începuse încă din anul 1940, atunci când regele Carol al II lea, în focul unor evenimente politice care-i depăşiseră capacitatea de a conduce, decide să-l pună ca şef al Guvernului pe industriaşul pro-german Ion Gigurtu şi totodată să-i ceară lui Hitler o misiune nemţească pe teritoriul României. Chiar şi în aceste condiţii, în vara lui 1940, teritoriul României Mari fusese mutilat de ruşi şi unguri, cu binecuvântarea lui Hitler. De altfel, acest dezastru politic şi diplomatic va aduce abdicarea lui Carol al II lea. Noul şef al statului, de facto, mareşalul Ion Antonescu, va oficializa alianţa cu Germania Nazistă, după o serie de întâlniri cu Hitler pe 22 şi 23 noiembrie 1940 la Munchen. Mai mult decât atât, la 22 iunie 1941, România intra de partea Germaniei în război şi va participa la Operaţiunea Barbarossa, contra URSS. După o primă parte victorioasă a campanie în est, România va înregistra cel mai dezastruos parcurs militar din istoria sa, cu pierderi uriaşe de vieţi omeneşti.

Românii de frica ruşilor, Hitler cu gândul la petrol
Cum a ajuns românii în tabăra Germaniei Naziste, după o tradiţie diplomatică a relaţiilor cu Franţa şi Anglia? Răspunsul poate fi oferit în contextul politic al finelui deceniului trei al secolului XX. Mai precis, Germania Nazistă devine o putere deloc de neglijat, iar extrema dreaptă începea să pună stăpânirea pe tot mai multe regiuni din Europa. În anul 1940, statele care prin tradiţie erau aliate ale României, adică Franţa şi Anglia aveau probleme serioase cu Germania Nazistă. Franţa avea să şi capituleze în iunie 1940. În tot acest timp, România se afla între super-puteri hrăpăreţe care efectiv i-au ciunţit teritoriul. Ruşii râvneau chiar tot teritoriul României. Singurii care-i opreau erau nemţii, interesaţi de România ca zonă tampon dar mai ales de rezervele sale de petrol care puteau alimenta maşina de luptă germană.
„Ar fi fost imposibil să pornim inaintea primaverii lui 1941. Iar dacă rusul ar fi ocupat România în toamna 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol atunci le-am fi pierdut pe acestea in anul 1941. Noi avem marea productie germana, insa ceea ce inghite numai aviatia, ce inghit diviziile noastre de tancuri, sunt totusi cantitati monstruoase. Este un consum care depaseste toate imaginatiile. Fara contributia a cel putin 4 pana la 5 milioane de tone de petrol romanesc, nu am putea duce razboiul. De asta am fost foarte ingrijorat”, preciza Hitler la o întâlnire cu preşedintele Finlandei, Carl Mannerheim, în anul 1942.
De cealaltă parte, Atonescu şi-a motivat apropierea de Germania Nazistă prin teama faţă de ruşi, şi izolarea în care se regăsea România, din punct de vedere politic. „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Ion Antonescu.

„Pe România nu ne putem baza deloc”
De altfel, decizia lui Antonescu de a intra în război alături de nemţi şi mai ales de a avansa dincolo de Nistru, ajungându-se la dezastrul de la Stalingrad şi Cotul Donului, a fost puternic criticată, de contemporani dar şi ulterior. Armata română nu a fost pregătită să înfrunte tancurile sovietice. Hitler, de altfel, şi-a expus de mai multe ori părerea despre armata română. Dictatorul nazist era interesat doar de petrolul românesc, dar şi teritoriul ţării noastre ca zonă strategică. Considera că armata română este inutilă pe frontul de est, fiind prost echipată şi prost condusă. Hitler l-a criticat şi pe Antonescu, privind organizarea armatei române. „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic, ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”, preciza Hitler la o întâlnire cu comandanţii militari, pe data de 30 martie 1941. De altfel, în cadrul Planului Barbarossa românii trebuiau doar să sprijine, cu trupe atent selecţionate, armata germană şi să „execute servicii auxiliare în regiunea din spate”. Nici comandanţii germani nu erau foarte încântaţi de organizarea şi forţa militară românască.
„Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta”,  informa Grupul de Armate Sud, la 24 februarie 1941, generalul Franz Halder.
Cu altă ocazie, la o consfătuire ţinută la Cartierul General german, comandanţii germani au ajuns la concluzia că armata română ”nici nu putea fi apreciată ca armată”. Când venea vorba de puterea de luptă a aliaţilor, Hitler considera că pe România nu se poate baza. „Nu ar avea nici un rost să ne bazăm planurile operaţionale pe forţe pe care nu putem conta cu certitudine. Atâta timp cât ne preocupăm de trupele de lupte putem depinde doar de forţele germane. Forţele finlandeze pot fi luate în considerare doar pentru a ataca Hangoe şi să prevină o retragere rusească spre zona Baltică. Pe România nu ne putem baza deloc. Diviziile lor nu au nici o putere ofensivă”, preciza dictatorul nazist

„Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune”
Hitler era disperat în ceea ce priveşte capacitatea armatei române de luptă, în special de echipament şi conducerea acesteia. Liderul nazist se baza mai ales pe trupele germane trimise în România pentru a apăra câmpurile de petrol, vitale pentru armatele sale. Și avea perfectă dreptate, spun istoricii, să aibă o părere proastă despre modul de organizare şi echipare a armatei române. România era mai nepregătită ca în anul 1916. ”România intra în cel de-Al Doilea Război Mondial mai nepregătită decât în 1916. Atunci, măcar, deficienţele armatei erau de ordin cantitativ, în înţelesul că exista o disproporţie numerică şi tehnică între România şi Puterile Centrale.

Acum carenţele erau de ordin calitativ: noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide, la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia — deşi dispunea de un personal bine pregătit — era departe de a răspunde exigenţelor războiului”, arată Florin Constantiniu, în ”O istorie sinceră a poporului român”. Pentru Hitler armata română nici nu conta, în aceste condiţii. Părerea şefului nazist s-a schimbat pentru o perioadă, atunci când românii au reuşit să se facă remarcaţi pe câmpul de luptă în eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Au dat dovadă de multă vitejie şi pricepere pe câmpul de luptă. Campania era scurtă, trupele puteau fi rapid aprovizionate şi era şi vară. În plus, beneficiau de sprijinul german. „Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinoza, la 12 august 1941, că trupele române sunt «absolut extraordinare» şi că generalul Antonescu «a făcut minuni»”, scria Florin Constantiniu în lucrarea amintită.
Odată cu trecerea Nistrului şi pătrunderea în teritoriul inamic, cu lupte de mare anvergură, armata română şi-a arătat imediat limitele logistice şi de comandă. Nu numai că nu au fost de niciun folos nemţilor, dar armata română a fost efectiv distrusă, suferind una dintre cele mai umilitoare şi grele înfrâneri din istoria sa. Trupele româneşti prost echipate, fără arme anti-tanc, cu mulţi comandanţi cu o pricepere îndoielnică, au fost efectiv carne de tun la Cotu Donului, făcute praf de diviziile de tancuri ruseşti.
„Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cât se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedindu-se complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri când tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti.”, preciza Petre Otu în articolul ”Secvenţa românească a bătăliei de la Stalingrad” din revista „Historia”.
Nemţii au apreciat curajul şi priceperea soldatului român de rând dar au remarcat echiparea lor în bătaie de joc dar şi faptul că erau conduşi de oameni nepotriviţi. Generalul neamţ Hans Speidel a răspuns la întrebarea „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?", pusă de un jurnalist, afirmând că „Niciunul din aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune". La rândul său, ministrul de externe al Italiei, din aceea perioadă, Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini s-a arătat dezgustat de delegaţia română, venită la negocieri în vara lui 1940, oferind impresia sa despre oamenii politici şi diplomaţii români prezenţi. „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de „Dictatul de la Versailles”!, preciza Ciano.