Cronica unui dezastru anunțat

Tot optimismul autorităților, care cu o săptămână înainte de Paște nu vedeau un pericol iminent în viitura de pe Dunăre, s-a dus pe apa Sâmbetei de Sfintele Sărbători când digurile, puse la grea încercare de oameni și de apă, au început să cedeze în serie. Este o situație excepțională. Dunărea n-a mai atins un asemenea nivel decât în urmă cu o sută de ani, iar debitul său a bătut orice record. Pentru așezările riverane, apărute și dezvoltate pe seama debitelor medii ale fluviului, dezastrul era unul anunțat. Unul oricând posibil și viața oamenilor a depins direct și nemijlocit de capriciile vremii. Nici pentru autorități ceea ce se întâmplă de-a lungul fluviului nu este o surpriză. Chiar ministrul mediului, doamna Sulfina Barbu, recunoaște că încă de anul trecut se știa care sunt zonele supuse pericolului de inundare și care sunt digurile cu probleme. Sunt lucruri care se știau și mai demult. De cel puțin 16 ani de când, practic, nu s-a mai făcut nimic pentru a consolida măsurile de apărare împotriva inundațiilor, pentru că n-au mai fost bani. Banii s-au cheltuit pe multe alte lucruri urgente, dar nu pentru ceea ce rămâne o urgență permanentă. Pur și simplu domeniul ăsta a fost lăsat de izbeliște și de lipsa totală de control au profitat, cu inconștiența lor tradițională, oamenii. Majoritatea digurilor care au cedat au fost agresate în timp de cei care s-au așezat pe malurile fluviului și au scobit în diguri pentru a lua pietrișul și lutul cu care și-au ridicat casele. Acele case pe care acum apa se răzbună dizolvând pur și simplu aceste încropiri tradiționale pentru care noțiunea de amenajare rurală n-are nici un sens, indiferent de ce crede vorbărețul ministru al Agriculturii. Cel mai dramatic aspect al acestui episod dramatic al zilelor noastre îl constituie însă atitudinea oamenilor, psihologia lor. Țăranul român pare să nu mai fi păstrat nimic din calitățile umane care l-au făcut să răzbească prin istorie în ciuda tuturor evenimentelor neprielnice. Poate că cei cincizeci de ani de comunism - deși aceștia n-ar fi suficienți - l-au transformat într-un personaj lipsit de inițiativă, chiar de instinct al supraviețuirii, dependent de o autoritate care nu e în stare să facă mare lucru și lăsându-se în voia condiției de asistat. Sau chiar de asistent pasiv și nepăsător, al eforturilor altora de a-i salva puținele bunuri de care dispune. Imaginea țăranilor la cârciumă sau tolăniți pe tarla și privind cum jandarmii și soldații se dau de ceasul morții să înalțe diguri sau să le salveze orătăniile, a devenit una emblematică. La fel de emblematică precum cea a autorităților care, spre liniștirea propriilor suflete, declară că lucrurile nu stau chiar așa de rău și că pericolul nu e chiar atât de mare, pentru că două-trei zile mai târziu să dea din colț în colț. Și să nu facă altceva decât să repete greșelile de anul trecut și să prelungească o ineficiență valabilă, probabil, și la anul.