Cronica unei inculpări aşteptate

Suspansul care durează de la reţinerea lui Dorin Cocoş în dosarul Microsoft pare că a luat sfârşit: cea mai aşteptată audiere a avut loc. Elena Udrea a fost “săltată”, spectaculos, de acasă şi dusă-pachet la DNA pentru a i se aduce la cunoştinţă acuzaţiile. Cred că a fost o uşurare şi pentru ea, care de atâtea luni a trăit emoţiile unei aşteptări stresante. De acum, cel puţin ştie la ce întrebări trebuie să răspundă.

Deşi rolul său în această afacere pare să fie unul minor, opinia publică a întâmpinat cu nerăbdare evidentă acest moment. Poate doar nerăbdarea unora ca întâmplarea să se repete în cazul protectorului Elenei Udrea depăşeşte cota de interes prezentă. Ce justifică această stare?

Elena Udrea şi-a făcut intrarea în scena publică odată cu accesul lui Traian Băsescu la Cotroceni. Până atunci fusese doar o pată de culoare în căutare de afirmare pe la mai multe sedii de partide, pe care le-a colindat cu tenacitate. Apariţia sa la Cotroceni în rol de consilier a stârnit curiozitatea presei care i-a atribuit rol de vedetă. Lipsa de experienţă a generat gafe memorabile (precum cea cu preşedintele Norvegiei), iar conflictul dintre preşedinte şi premier a scos-o în afara primei scene pe fondul afacerii “bileţelului roz”. A fost nevoită să aştepte realegerea preşedintelui pentru a primi un rol de primadonă la conducerea unui minister care sfida criza prin fondurile pe care putea să le împartă cu generozitate celor favorizaţi de soartă. Plusul de experienţă şi de tupeu – dar şi de susţinere nedimimulată din partea lui “Zeus” – au ajutat-o să treacă hopul unei anchete parlamentare printr-o atitudine sfidătoare pentru care timoraţii aleşi n-au găsit antidot. Ministeriatul Dezvoltării au purtat-o spre culmile gloriei personale, evenimentele pe care le-a generat fiind tratate ca show-uri memorabile. A lăsat în urmă bazine de înot în localităţi fără apă curentă, domenii skiabile în staţiuni fără zăpadă, telegondole spre nicăieri şi locuri de joacă în sate fără copii. Dezmăţul bugetar i-a adus recunoştinţa celor binecuvântaţi, iar steaua ei în partid a ajuns la apogeul unei comice divinizări de către primari care dormeau cu poza ei sub pernă şi miniştri care cădeau laţi sub presiunea farmecului său personal. Suspiciunile tot mai dese şi mai constante legate de climatul de corupţie din jurul său, generate de pragmaticul soţ au creat în jurul său o aură de antipatie tot mai pronunţată, hrănită şi accentuată de suportul fără perdea al preşedintelui, singurul care vedea în ea un succesor politic. Încercarea de a o face preşedinte al PDL a eşuat spectaculos, rămânând soluţia de avarie a creării unui nou partid, dedicat. A fost primul proiect politic ratat al unui preşedinte care se îndrepta cu paşi mari spre ieşirea din scenă. Rezultatul modest de la prezidenţiale a marcat şi decesul treptat al simbolisticii udrene, pentru care abandonarea partidului său de către sponsorul principal a fost pasul premergător pentru propria sa renunţare la onorifica preşedinţie a unui PMP îmbarcat deja în atelajul funerar.

Anchetarea Elenei Udrea reprezintă sfârşitul unei iluzii: cea a femeii “puternice”, capabilă să se bată cu bărbaţii politici pentru a-şi afirma valoarea. O valoare care, în absenţa suportului prezidenţial, ar fi fost greu de întrezărit. Foarte probabil, ancheta aceasta reprezintă cântecul de lebădă al unei iluzii costisitoare, atât pentru promotori, cât şi pentru suporteri.