Criza țigănească

În interviul pe care l-a acordat TVR, președintele Băsescu a pus degetul pe „rana” crizei țigănești: într-o Europă a liberei circulații nu poate fi îngrădit dreptul la mișcare a unei etnii care de peste două milenii este una migratoare. Poate singura. Așa sunt țiganii – o mare parte a lor, cea adevărată. Nu pot să stea prea mult într-un loc. De cele mai multe ori din motive obiective, ca o măsură de precauție împotriva alungării lor cu mijloace violente. Cine vrea să facă din ei agricultori sau crescători de animale dă dovadă de mare naivitate. Francezii le-au dat câteva oi, care n-au supraviețuit decât câteva zile. Pe lângă ogrăzile lor, acolo pe unde s-au mai stabilizat, nu există grădini și nu se cultivă nimic. Ar fi un efort inutil: și-ar fura roadele unii altora. Or ei preferă, dacă e de furat, să fure de la românii sau de la alte nații pe care le binecuvântează cu pitoreasca lor prezență. Nimeni nu s-a obosit, în Europa, să-i evalueze cu realism și să propună soluții potrivite cu felul lor de a fi. Toți se gândesc că problema va fi rezolvată prin asimilare. Or experiența a două milenii arată că nicăieri rasa lor nu s-a contopit într-a altora. Mai degrabă invers. „Legarea lor de glie” și robia au fost episoade ale unui destin istoric. Au sfârșit prin a li se reda irepresibila libertate de mișcare. Poate cea mai mare performanță în acest sens au înregistrat-o regimurile comuniste, prin ermetizarea granițelor, forțându-i să se miște într-un areal redus drastic, din care tot mai scăpau. Uniunea Europeană s-a dovedit mană cerească pentru o etnie ce părea că atât așteaptă. Concentrările din Ungaria, Iugoslavia și România – cele mai importante – s-au contopit într-un vârtej care s-a abătut asupra acelei părți din Europa în care clima face viața de nomad mai plăcută. Noii veniți i-au destabilizat pe țiganii localnici, trezindu-le chemarea spre nesfârșita aventură. Problemele pe care țiganii le-au generat aproape pretutindeni sunt reale. Probabil că nu există nenorocire mai mare pentru o comunitate locală, liniștită și pașnică, decât că în vecinătatea ei să poposească o șatră multicoloră și zgomotoasă. S-a dus liniștea, s-a dus siguranța bunurilor din ogradă, s-a dus traiul liniștit. Ce face Sarkozy, ce-a făcut primarul Romei, e de înțeles din perspectiva locală. Nedrept, incorect, dar de înțeles. Și cum nimeni nu avansează soluții globale – până când urgia nu se abate pe capul lor – rămân aceste formule pașnice de izgonire contra cost. Ineficiente, pe fond, pentru că nu va trece mult până când „campingurile” vor reveni la viață, întărite de experiență. Cred că singura soluție este ca mai-marii Europei să cadă de acord asupra unei politici gen „Formula 1”, organizând trasee permanente cu puncte de control și de staționare temporară în care să fie angrenată întreaga masă migratoare. Și care, cu timpul, ar putea deveni un soi de atracții turistice. Luându-i și acceptându-i așa cum sunt, cu talentele și păcatele care i-au făcut identificabili și le-au asigurat perenitatea ...