Criza românească

Am o părere pe care va fi greu să mi-o scoată cineva din cap: România n-a prea avut treabă cu criza mondială. România a avut și are propria ei criză, pe care cea mondială n-a făcut decât să o pună în evidență. Indiferent cum mergea economia mondială, România se apropia, în 2008, cu pași mari de scadența tuturor erorilor acumulate în 20 de ani de evoluție buimacă pe cărările unei economii de piață asimilată după ureche și după interese de grup. România este ca o casă căreia i s-au turnat fundațiile pe ruina incomplet demolată a economiei socialiste și care a fost înălțată fără nici un plan conducător, fără calcule ale structurii de rezistență și, mai ales, fără a se ști prea bine la ce va putea fi folosită. Fiecare administrație a mai înălțat o aripă sau un etaj, în viziunea fantezistă a celui care conducea, temporar lucrările. Haosul din care a rezultat acest turn Babel face imobilul aproape de nelocuit pentru numărul enorm al celor care au primit repartiție înainte de finalizare și care nu plăteau nici chirie, nici cheltuieli de întreținere și nici serviciile aferente. Criza românească este una de operare a unei mașinării lipsită de instrucțiuni de folosire și care trebuie descoperită prin demontări succesive. Nu economia românească a băgat țara în criză – de bine de rău aceasta continuă să funționeze, în ciuda tuturor piedicilor care i se pun printr-o legislație stufoasă și inadecvată și prin reguli lipsite de previzibilitate, ce se schimbă în timpul jocului. Criza românească este în primul rând una administrativă și de management: mecanismul greoi care ar trebui să asigure funcționarea societății, consumă enorm și nu produce mai nimic. Este greu de dirijat și de stăpânit și se bazează pe reguli valabile doar subansamblelor în parte, nu întregului. De doi ani guvernul Boc încearcă să deslușească principiile de funcționare și nu reușește. Pentru ca în puncte cheie, de comandă, se află persoane sau structuri incompetente sau incompatibile, a căror unică calificare este spiritul de gașcă și apărarea interesului acesteia. Cu un căpitan aflat mai mereu sub influența propriilor idiosincrazii, părtinitor și arțăgos, corabia numită România plutește în derivă și degeaba strigă musul cocoțat în vârful catargului: „Pământ!”. Pentru că nu e niciun fel de pământ, e doar blocul de gheață spre care ne îndreptăm cu obstinația unui nou Titanic, străduindu-se din răsputeri să-și împlinească destinul. Lumea va ieși din criza economică. Nu am nici o garanție însă că România va ieși prea curând din propria sa criză, pentru care nu are nici remedii nici dorință.