Criza prezidenţială

Pentru prima dată în ultimii 25 de ani vocea străzii (vox populi) are efect: este auzită şi i se dă curs. Ponta a demisionat (poate fi considerată prima demisie de onoare). A demisionat şi Piedone. Doar Oprea a trebuit demis, cu tot cu guvern. Se vorbeşte în culise că în febra discuţiilor din noaptea de după demonstraţia de stradă, Ponta i-ar fi cerut să demisioneze pentru a salva Guvernul. Oprea, ferm, a refuzat.

Implozia unui guvern este iarăşi un unicat. Până acum aşa ceva s-a mai întâmplat la presiunea preşedintelui (Iliescu, în 1991, când l-a demis pe Roman) şi prin moţiune de cenzură (guvernul Ungureanu, în 2012). Iar toată povestea se leagă de persoana vicepremierului. 

De moartea motociclistului, căruia i-a fost asimilată tragedia din Club. Ambele, determinate de abuz de putere şi de corupţie. De sentimentul public că aceasta este în tot ce înseamnă decizie politică şi administrativă. Sigur, nu Piedone a incendiat clubul, dar el este în vârful sistemului care negociază serviciile publice contra şpagă. E chiar surprinzător cum o persoană atât de hârşită în problematica şpăgii pică pe o chestiune pur accidentală. Nici lui nu i-a venit să creadă, iar cauza pe care a identificat-o cu mintea sa puţină a fost... lipsa unei consiliere care să-l înveţe ce să spună.

Dar cea mai importantă premieră o reprezintă natura şi specificul protestului de masă. Pentru prima dată acest protest nu are şi o conotaţie politică, în sensul de a reprezenta interesele unei anumite părţi. Este un protest împotriva politicii, a modului în care aceasta maculează întregul sistem social. Un protest împotriva corupţiei fără capăt, care rezistă tuturor încercărilor de a lichida sau diminua. Care este prezentă în orice articulaţie a sistemului. Un protest împotriva sistemului în general.

Preşedintele Iohannis, unicul beneficiar al acestui protest, n-ar trebui să fie prea fericit că i s-a împlinit una dintre dorinţe. Demisia lui Ponta. Ar trebui să fie foarte îngrijorat de ce urmează şi de puţinele mijloace pe care le are pentru a le influenţa. În ambele situaţii – un guvern al PSD şi al aliaţilor săi, sau unul al opoziţiei penelisto-pesediste- va fi suspectat de perpetuarea sistemului, nu de însănătoşirea lui. Să-i înlocuieşti pe actualii miniştri cu alţii din zona de tristă amintire a guvernelor băsiste e ca şi cum te-ai arunca din lac în puţ. Îşi imaginează cineva că un guvern condus de Predoiu va face strada să exulte? Cred că reacţia ar fi cel puţin una violentă. Ce poate să facă Iohannis? Poate să-i consulte pe liderii partidelor, să le afle opţiunile şi să propună un candidat pentru formarea guvernului. Dacă încheie pactul cu PSD, îi vor sări în cap „ai săi”. Dacă va nominalia un liberal, acesta nu va trece la votul din parlament. Un guvern de specialişti cum îi cere strada, nu poate fi format în absenţa oricărei structuri politice.

De aceea cred că partea cea mai grea a scenariului pentru Iohannis abia urmează. Şi că abia acum are toate şansele de a fi asimilat sistemului, risipind orice umbră de speranţă într-o schimbare reală.

Urmează criza prezidenţială.