Critică şi intimidare

Exprimarea de rezerve sau de opinii critice la adresa unor instituţii şi persoane care reprezintă puterea este un apanaj al democraţiei. Exprimarea liberă poate fi subiectivă – e în firea lucrurilor, dar ea nu poate fi interzisă decât într-o societate de esenţă sau cu propensiuni totalitare. Cei care-şi mai amintesc cum era pe vremea comunismului, ştiu că a-l critica pe şeful statului, sau partidul în întregul său, era o imprudenţă care se plătea dacă nu cu viaţa, cu decesul civil. Atitudinea ostilă la adresa formei de guvernământ era unul dintre articolele de lege care multă vreme a umplut puşcăriile.
Mai este posibil aşa ceva în noua societate democratică? Din păcate este, şi descifrăm formule subtile în care se manifestă blocarea criticii. Un exemplu recent ne este oferit de un recent comunicat: “Încercări de intimidare a şefei DNA, comandate din străinătate”. Intimidare şi hărţuire, se spune în comunicatul care ne lasă să înţelegem că doamna Codruţa Kovesi este supusă unei campanii perfide prin care se încearcă anihilarea activităţii instituţiei. Deşi nu sunt în posesia informaţiilor pe care le deţin “organele” abilitate să investigheze, stau totuşi şi mă întreb cum şi cu ce ar putea fi intimidată şefa DNA? Are domnia sa în biografie episoade tulburi care să o facă vulnerabilă? Mă îndoiesc. Dacă ar fi avut, ar fi ieşit până acum la iveală. Dacă cineva ne spunea, pe când lupta ca un leu cu incompatibilii, că domnul Horia Georgeescu este supus unei campanii de intimidare, tot n-aş fi crezut, până când nu ar fi ieşit la iveală colaborarea sa infracţională din comisiile de restituire a proprietăţilor. Şi-mi zic că aceste aspecte ar fi trebuit să fie cunoscute mai din vreme. Nu cred acelaşi lucru despre doamna Kovesi, pe care o consider o persoană integră, care-şi face datoria, chiar dacă uneori succesul şi adularea o fac să-şi depăşească limitele de acţiune. Domnia sa a fost, într-adevăr, supusă la o serie de critici care au în vedere anumite discordanţe din modul în care acţionează colaboratorii săi. Asta nu înseamnă că e hărţuită, decât dacă acceptăm ideea că cei care o fac sunt agenţi ai ruşilor (acuza cea mai la modă, în tonul celebrului adagiu: Cine nu e cu noi e împotriva noastră) sau sunt plătiţi de mogulii prinşi cu ocaua mică. Este un sindrom rezistent, care se activează oridecâteori apar crize de comunicare şi care explică în modul cel mai simplist cu putinţă inadvertenţele din procesele sociale curente.
O persoană integră şi care îşi face datoria fără rabat de la principiile morale şi profesionale nu poate fi intimidată. După cum nici o persoană integră care are anumite rezerve şi le exprimă deschis, nu poate fi acuzată de intimidare sau hărţuire. Cei care ies din această schemă logică au toate şansele să suporte rigorile principiilor şi legiferărilor unei justiţii democratice.