Corupţia „drepturilor de autor”

Probabil că în istoria gazetăriei este greu de identificat o eficienţă mai mare decât cea obţinută de la Bogdan Oprea din scris. În presa românească au rămas de pomină cazurile lui Tudor Arghezi care solicita cu tupeu sume astronomice de la publicaţiile comuniste care-i solicitau colaborări – şi pe care, în mod surprinzător – având în vedere rigiditatea reglementărilor care nu ţineau cont nici de calitatea colaborării şi nici de prestigiosul colaboratorului, le obţinea. Pe aceeaşi lungime de undă funcţiona, la apogeul carierei sale, Marin Preda. Îmi amintesc că atunci când i-am solicitat un interviu, mi-a răspuns foarte concis: Da monser, îţi dau, dar te costă o mie de lei! Când i-am prezentat solicitarea contabilului şef de la “Informaţia Bucureştiului” acesta a făcut ochii mari: “Eşti nebun? Cel mai mare tarif e de 250 de lei. Vrei să mă bagi în puşcărie?” Bineînţeles că suma n-a fost acceptată şi a trebuit să renunţ la interviu, chiar dacă acesta era prevăzut într-un plan aprobat de organul de partid tutelar.

Vremurile s-au schimbat. Presa este acum nu doar independentă, ci şi autofinanţată. Aşa că nu cred că dl Bogdan Oprea a creat vreo dificultate la compartimentul financiar de la “Adevărul” când a cerut pentru articolele pe care urma să le scrie suma de 7000 euro! A scris patru într-un an şi a încasat 28.000 euro. O veritabilă performanţă, care mă îndoiesc că i-ar fi fost la îndemână ca simplu analist politic. Faptul însă, că este consilier prezidenţial şi purtător de cuvânt al instituţiei a cântărit greu în decizia administraţiei gazetei. Practica aceasta de a plăti persoane influente din politică şi mass media sub pretextul unor colaborări valoroase a fost declanşată de Realitatea TV din vremea lui Vântu.

Atunci, invitaţii care populau studioul nu-şi iroseau timpul de pomană, fiind recompensaţi regeşte (după unele opinii) pentru efortul de a susţine cu argumente cauzele promovate de post. “Obiceiul” s-a răspândit şi pe la alte canale specializate care au făcut din dezbateri veritabile show-uri, invitaţii fiind conectaţi la cauză prin contracte consistente.

Cel mai rapid reflex a putut fi sesizat la emisiunile de gen tabloid unde făcătorii de rating au fost practic abonaţi şi stimulaţi să găsească mereu noi subiecte tari.

Ideea de la care am plecat este, însă, alta. Faptul că prin această modalitate se produce un soi de corupţie subtilă, “drepturile de autor” devenind paravanul sub care se ascunde traficul de influenţă. Televiziunile şi-au arondat astfel purtătorii de cuvânt şi de interese pe care-i plătesc nu atât pentru efortul de creaţie, cât pentru protecţia şi influenţa pe care o dobândesc prin intermediul acestora. Ar fi interesant ca organele abilitate să-şi arunce privirile şi spre acest aspect care completează tabloul corupţiei generalizate dintr-o ţară în care cinstea şi corectitudinea devin, tot mai des, nişte excepţii.