Cornel Nistorescu 70: un mesaj şi un avertisment

Pentru cei care îl cunosc - şi nu de azi de ieri - pe Cornel Nistorescu, gestul său a fost unul neobişnuit. Cu prilejul intrării sale în „Clubul Şaptezeciştilor”, din care fac deja parte majoritatea colegilor de generaţie, a organizat o reuniune la care a invitat pe câţiva dintre cei cu care a împărţit şi împărtăşit şi succesele şi eşecurile din câmpul de bătaie al presei încă libere şi independente - cea din ultimul deceniu al secolului trecut, când forţa idealurilor reprimate în „epoca de aur” s-a ciocnit violent cu realitatea intereselor politicianiste şi mercantile care marchează cu putere debutul noului mileniu.

S-au revăzut (unii dintre ei după prea multă vreme) în cadrul inedit al Cave de Bucharest (un local unic prin standardele de calitate gastronomică şi  intelectuală) reprezentanţi de frunte ai valului care a impus condiţia unei prese încă libere. Colegi din redacţiile prin care s-a preumblat, colegi de breaslă sau de Club de Presă, colaboratori şi prieteni apropiaţi. Nu au lipsit de la acest original şi - cum spuneam - neaşteptat „apel de seară” Horia Alexandrescu, Mihai Tatulici, Marius Tucă, Lucian Avramescu, Ovidiu Ioaniţoaia şi - cu voia dvoastră, subsemnatul Octavian Andronic (i-am pomenit pe cei care mi-au revenit în minte în momentul redactării) alături de câţiva politicieni al căror numitor comun a fost, după mărturia gazdei, stima pe care le-a purtat-o pentru corectitudinea şi bunele intenţii, un cvartet original format din Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană.

Nu este un secret faptul că de-a lungul unei jumătăţi de secol de profesie Cornel Nistorescu nu s-a remarcat prin amabilitate sau toleranţă, temperamentul său radical făcându-l  să intre în conflict, uneori, cu unii dintre cei mai apropiaţi colegi de breaslă. Dar la acest prag temporal jurnalistul a considerat că trebuie să facă pace - fără concesii însă - cu lumea lui, în care are de gând să continue a-şi lăsa urmele, mai ales că are suficiente motive să o facă (iar motivele - soţia şi fiul - l-au însoţit la această aniversare). Cu totul remarcabilă mi-a apărut însă poziţia sa faţă de acest reper temporal care pe cei mai mulţi îi face să renunţe sau să reducă turaţia motoarelor. Veritabil luptător, Nistorescu continuă, încercând totodată ca prin gestul său să ofere un model şi un impuls de concordie intelectuală şi de caracter într-un moment politic şi social al contradicţiilor ireconciliabile şi al dezbinării totale. Mesajul său implicit a părut să fie acela al dării „mână cu mână” pentru a putea face „pas cu pas”-ul acela necesar spre normalitate.

Desfăşurată în atmosfera unui autentic simpozion profesional, aniversarea a prilejuit interesante şi adeseori amuzante puncte de vedere şi rememorări dintr-o vreme care va rămâne  în istoria presei ca momentul de vârf al manifestării spiritului gazetăresc onest şi combativ. Amintindu-şi cu plăcere de confruntarea din 96 cu Iliescu, pe care am moderat-o, Emil Constantinescu a simţit nevoia să sesizeze faptul că în peisajul actual al presei nu mai există moderatori şi dezbateri, ci doar instigatori. Şi chiar dacă nu are rost să idealizăm tot ce sa întâmplat atunci, nu putem să nu facem comparaţiile care dezavantajează flagrant prezentul.

Sunt argumente pentru care aniversarea lui Cornel Nistorescu poate să marcheze o bornă a lucidităţii şi sincerităţii cu care ar trebui să ne radiografiem prestaţia profesională şi socială. Rămâne să îi urăm tradiţionalul „La mulţi ani!” celui care a avut iniţiativa să ne pună în faţă o oglindă în care să ne vedem cu un ochi mai critic.