Corabia nebunilor

Este titlul unui film care, acum vreo 30-40 de ani, s-a bucurat de mare succes. Un film care rememora un avertisment serios asupra evenimentelor care urmau să transforme Europa într-un altar al totalitarismului. Lumea l-a mai uitat pentru că și obsesiile noastre legate de acest fenomen s-au mai estompat. Am sentimentul, însă, că în focul acestei bătălii electorale, care a început să capete accente acute, unele lucruri ne reamintesc sindromul pierderii lucidității și decenței, care a premers evoluțiile vremii. Nu doresc să fac nicio paralelă, ar fi dealtfel o exagerare lipsită de orice rațiune, dar vreau să atrag atenția asupra fenomenului actual al fanatismului politic și a manifestărilor sale reprobabile. Fanatici – reali sau simulați – se pot întâlni în mai toate taberele politice. Nicăieri însă ei nu sunt mai numeroși, mai variați în pretenții și mai agresivi decât cei din tabăra prezidențială (actuală). Traian Băsescu are virtutea de a manifesta o atracție aproape magnetică asupra unora dintre cei care găsesc în politică terenul propice defulării, exprimării unor frustări secrete, manifestărilor unor tendințe maladive acute. Cine a urmărit dezbaterile electorale ale ultimelor săptămâni nu a putut să nu remarce prestația echipei portocalii care și-a dat în petic pe mai toate posturile unde a fost invitată (cu excepția unui canal prietenos cu puterea prezidențială, aparținând unui „mogul bun”). Nu se poate să nu rămâi șocat de privirea fixă și de discursul inflexibil și plin de enormități al unui Cătălin Avramescu, cel care-și permitea, abia ieșit din găoacea studiilor, să-l catalogheze pe rectorul unei prestigioase universități drept „nulitate”. Nu poți să nu fi siderat de prestația de exhibiționist a unui Traian Ungureanu, convertit la rolul de „Romică Țociu” electoral (mă gândesc cu spaimă că ăsta putea să ajungă ambasador în Anglia!) și la acela de procuror al presei. Nu poți să o înțelegi pe „talibanca” Andreea Pora și discursul său de somnambul, indiferentă la reacțiile din jur. Nu-l înțelegi pe un Cristian Preda, băiat cu pretenții de intelectual fin, care se poartă în studio ca un bădăran. Sau inflexibilitatea agresivă a unui Boureanu, gata oricând să-și suflece mânecile și să-i ia la pumni pe interlocutori. Și pe toți laolaltă, mânați de același impuls violent, smulgându-și lavalierele și părăsind ofuscați studiourile în momentul în care nu mai găsesc argumente în apărarea punctelor lor de vedere. Este o veritabilă corabie electorală a nebunilor, pe a cărei punte echipajul țopăie și strigă înfruntându-și propriile vedenii, în timp ce cârmaciul, înconjurat de „cadavrele” sticlelor de rom golite, face slalom bezmetic printre ghețarii adverși... Ce este mai curios – pentru mine cel puțin – este faptul că majoritatea acestor actori de mâna a treia sunt foști jurnaliști - unii dintre ei buni - care pe vremea altor puteri considerau că rolul gazetarului este să înfrunte puterea cu orice preț, nu să o pupe în fund la preț fix, practică la care ei s-au convertit cu entuziasmul dat de sinecurile obținute pe bază de activism primitiv (apropo: de-a dreptul comică revolta lui T.R. Ungureanu, față de câștigurile cumnatului unui contracandidat – egale dealtfel cu ale sale, de europarlamentar!).