Copilul între doi părinţi şi un sistem care trebuie să aleagă

Când o familie se destramă, conflictul dintre adulţi nu ar trebui să devină povara copilului. Cine îi protejează echilibrul emoţional atunci când părinţii ajung să se lupte pentru el?
„Stăm împreună pentru copil.” Este o frază pe care dr. Andreea Petecilă (foto) o aude des în cabinet. Numai că, uneori, copilul nu are nevoie ca părinţii să rămână împreună, ci ca aceştia să rămână părinţi.
„Copilul nu are nevoie de doi părinţi care doar locuiesc împreună. Are nevoie de doi părinţi care, împreună sau separat, să îi ofere siguranţă, iubire şi libertatea de a-i iubi pe amândoi”, spune dr. Andreea Petecilă, medic primar psihiatru la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din Braşov, specializat şi în Medicina Adicţiilor.
În judeţul Braşov, în primele şase luni ale anului 2024 au fost pronunţate 291 de divorţuri, faţă de 434 în aceeaşi perioadă a anului precedent. Rata divorţialităţii a fost de 0,91 la mia de locuitori, iar judeţul s-a situat pe locul 16 la nivel naţional. Datele provin din informarea Direcţiei Judeţene de Statistică Braşov privind demografia în semestrul I 2024. În spatele acestor cifre se află însă şi copii care trebuie să se adapteze unei familii schimbate.

Când conflictul părinţilor ajunge la copil
Despărţirea părinţilor nu înseamnă automat traumă. Riscul apare atunci când conflictul continuă şi copilul este prins între cei doi adulţi.
„Cu cine vrei să stai?”, „Pe cine iubeşti mai mult?”, „Ce ţi-a spus mama?” sau „Ce face tata când eşti la el?” pot părea întrebări simple, dar îl pot transforma pe copil în mesager, confident sau arbitru.
Uneori, copilul nu plânge. Poate deveni retras, anxios, iritabil sau, dimpotrivă, exagerat de cuminte, încercând să nu mai adauge o problemă peste problemele adulţilor.
„Copilul nu ar trebui să fie judecătorul, avocatul sau confidentul niciunuia dintre părinţi”, avertizează dr. Petecilă.
Vulnerabilitatea emoţională a copiilor este cu atât mai importantă cu cât datele UNICEF arată că 11,2% dintre adolescenţii din România se confruntă cu o tulburare mintală, iar aproximativ 22.000 de copii şi adolescenţi trăiesc cu un diagnostic de boală mintală.
Aceste date nu înseamnă că divorţul provoacă automat probleme psihice. Ele arată însă cât de important este mediul emoţional în care copilul se dezvoltă.

Copilul nu trebuie să aleagă
Într-o separare sănătoasă, relaţia de cuplu se poate încheia, dar relaţia parentală continuă.
Copilul trebuie să ştie că nu este vinovat, că nu trebuie să aleagă şi că are voie să îi iubească pe ambii părinţi.
„Uneori, copilul nu are nevoie ca părinţii să rămână împreună. Are nevoie ca ei să rămână părinţi.”
Problema devine însă mult mai delicată atunci când un părinte susţine că celălalt este periculos, iar celălalt afirmă că minorul este îndepărtat intenţionat de el.
„Copilul poate fi realmente abuzat sau poate fi doar expus conflictului parental. Comportamentul lui poate fi interpretat greşit dacă nu există o evaluare psihologică adecvată”, spune medicul.
Aici apare una dintre cele mai dificile probleme: un copil poate respinge un părinte pentru că a fost influenţat, dar poate exista şi un copil care respinge un părinte pentru că a fost realmente rănit.
De aceea, protejarea copilului presupune mai mult decât ascultarea versiunii unuia dintre adulţi. Sunt importante evaluarea copilului, analiza relaţiei cu ambii părinţi şi înţelegerea întregului context familial.

Înstrăinarea părintească, între protecţie şi risc
Din 2024, legislaţia română defineşte înstrăinarea părintească drept o formă de violenţă psihologică. Legea nr. 123/2024 a introdus în Legea nr. 272/2004 prevederi referitoare explicit la înstrăinarea părintească şi la protecţia copilului împotriva acestei forme de violenţă.
Dar aplicarea acestei prevederi presupune discernământ.
„Tocmai de aceea, evaluarea psihologică poate face diferenţa între protejarea copilului şi protejarea greşită a unui părinte în detrimentul copilului”, consideră dr. Petecilă.
Într-un astfel de conflict, sistemul trebuie să poată răspunde la o întrebare esenţială: ce este în interesul real al copilului?
Iar problema există şi la nivel local. Potrivit raportului de activitate al DGASPC Braşov, în 2023 specialiştii Serviciului de Intervenţie în Regim de Urgenţă au instrumentat 757 de cazuri privind copii şi familii aflate în situaţii diverse, între acestea fiind incluse cazuri de violenţă domestică, neînţelegeri între părinţi şi nerespectarea sentinţelor judecătoreşti de divorţ.
În acelaşi an, DGASPC Braşov a înregistrat 69 de cazuri de violenţă domestică în care au fost implicaţi şi copii.

Cine evaluează trauma copilului?
Pentru dr. Andreea Petecilă, una dintre problemele importante este felul în care sistemul poate ajunge să ia decizii privind un copil fără ca nevoile lui emoţionale să fie evaluate suficient de profund.
„Cum îşi dă seama un judecător despre nevoile emoţionale ale unui copil când nu există un departament psihologic integrat în cadrul instituţiei, ci psihologi din afara instituţiei care răspund solicitărilor în mod particular, la cazuri izolate?”
Medicul consideră că evaluarea nu ar trebui să fie făcută aleatoriu, doar în anumite dosare sau atunci când unul dintre părinţi o solicită. Fiecare copil care trece printr-un divorţ ar trebui să beneficieze de o evaluare a stării sale emoţionale.
„Fiecare copil trebuie să beneficieze de această evaluare, nu aleatoriu. Divorţul este o traumă pentru fiecare copil, indiferent cine are dreptate în conflictul dintre părinţi. Trauma trebuie evaluată şi, ulterior, în baza celor constatate, trebuie făcute recomandări.”
În opinia sa, evaluarea nu ar trebui să urmărească doar stabilirea unui vinovat, ci să arate cum a fost afectat copilul şi de ce are nevoie pentru a traversa perioada de după separarea părinţilor.
„Nu putem să protejăm copilul doar evaluând care dintre părinţi pare mai vulnerabil sau cine vorbeşte mai convingător. Trebuie să vedem copilul, să înţelegem ce trăieşte şi cum a fost afectat. Abia apoi putem face recomandări care să fie cu adevărat în interesul lui.”
În acest context, evaluarea psihologică ar trebui să fie însoţită şi de o minimă consiliere, pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze schimbării. În acelaşi timp, evaluarea ar putea avea un rol de mediere şi de conştientizare şi pentru părinţi, care, prinşi în propria subiectivitate, în conflict sau în durerea separării, pot uita de interesul real al copilului.
„Evaluarea poate fi o punte între copil şi părinţi, dar şi între cei doi părinţi. Îi poate ajuta să conştientizeze că, dincolo de conflictul lor şi de ceea ce simte fiecare, există un copil care are nevoie să fie protejat şi să se adapteze unei schimbări majore din viaţa lui.”
Pentru dr. Petecilă, însă, problema esenţială rămâne una: „Care este interesul real al copilului?”
Într-o astfel de abordare, scopul evaluării nu este stabilirea unui „câştigător” între mamă şi tată, ci identificarea nevoilor reale ale copilului şi a măsurilor care îi pot proteja dezvoltarea emoţională.

Braşov: sute de semnale care ajung la autorităţi
Un alt indicator este reprezentat de apelurile la 119 – Telefonul Copilului.
În 2023, serviciul DGASPC Braşov a primit 1.743 de apeluri, cu 43,69% mai multe decât în 2022. Dintre acestea, 258 au vizat abuzuri sau suspiciuni de abuz asupra minorilor, iar specialiştii au efectuat 462 de deplasări la solicitări. Cifrele nu pot fi confundate cu numărul copiilor afectaţi de divorţ: raportul include situaţii mult mai diverse. 

Mama nu este automat părintele protector
Există şi o altă prejudecată care poate influenţa percepţia asupra unui astfel de conflict: ideea că mama este, prin definiţie, părintele protector, iar tatăl este cel care pleacă şi abandonează responsabilităţile.
„Mama nu este întotdeauna «mama», aşa cum tatăl nu este întotdeauna cel care abandonează, fără să îi pese, lăsând tot greul pe mamă.”
Există mame protectoare şi mame care pot răni. Există taţi absenţi, dar şi taţi care încearcă să păstreze o relaţie sănătoasă cu propriul copil.
„Un copil nu are nevoie de o mamă declarată automat «bună» şi de un tată condamnat automat la rolul de «omul care se sustrage responsabilităţilor». Are nevoie de adevăr. Are nevoie ca adulţii să privească faptele, nu stereotipurile.”
De aceea, spune medicul, întrebarea esenţială nu este „Care dintre părinţi are dreptate?”, ci „Ce se întâmplă cu sufletul copilului în mijlocul acestui conflict?”

Copilul de azi, adultul de mâine
Miza depăşeşte însă un divorţ şi un dosar de instanţă.
Un copil care creşte într-un mediu dominat de frică, manipulare sau conflict poate duce aceste modele în viaţa adultă. Nu înseamnă că va deveni inevitabil victimă sau abuzator, dar experienţele timpurii pot influenţa felul în care va înţelege iubirea, limitele, conflictul şi relaţiile.
„Copilul care a crescut între frică, manipulare şi nedreptate poate ajunge adult şi poartă acele experienţe în profesia lui. Poate deveni omul care, într-o zi, va trebui să decidă asupra destinului altor copii.”
De aici apare şi o întrebare incomodă: cât din propriile noastre răni influenţează felul în care privim astăzi vulnerabilitatea, conflictul şi vinovăţia?
„Cei care decid destinele copiilor trebuie să poată vedea copilul din faţa lor — nu propriul copil interior, nu propriile răni şi nu propriile prejudecăţi.”

Cine protejează copilul?
Într-un divorţ conflictual, sistemul nu ar trebui să aleagă între mamă şi tată. Ar trebui să aleagă între conflict şi siguranţă, între prejudecată şi evaluare, între povestea unui adult şi interesul real al copilului.
Copilul nu trebuie să poarte povara conflictului dintre părinţi.
Pentru că părinţii se pot despărţi, dar copilul are nevoie să rămână în siguranţă emoţională şi să îşi poată iubi ambii părinţi fără vinovăţie.
Iar dacă societatea vrea să rupă acest cerc, trebuie să privească mai atent ceea ce se întâmplă cu aceşti copii înainte ca rănile lor să devină modele de viaţă.
„Copiii de azi ajung adulţii de mâine. Dacă deciziile lor sunt conduse de emoţiile neprocesate ale propriilor traume, consecinţa poate fi degradarea progresivă a societăţii. Şi astfel se creează un ciclu care nu se mai sfârşeşte, care blochează vindecarea şi opreşte evoluţia.”