Contracandidatul

Crin Antonescu admite că dacă n-ar exista o majoritate republicană, l-ar prefera pe Regele Mihai în funcția de monarh constituțional. Ceva asemănător au mai comis liberalii în 1992, când au avut năstrușnica idee să-l propună pe rege, candidat la președinție. O delegație de bătrâni liberali s-a dus la Versoix cu oferta care a fost refuzatăde un rege mai lucid decât susținătorii săi. Liberalii, conduși de Radu Câmpeanu, n-au mai mers în alegeri cu un candidat propriu la președinție și acest lucru i-a costat ratarea pragului electoral și rămânerea, pentru patru ani, pe dinafara parlamentului, în care au mai revenit decât sub umbrela Convenției Democratice, condusă de țărăniști. Două decenii mai târziu situația e alta. Regele și-a redobândit statutul moral și patrimonial, cu sprijinul nemijlocit al PSD-ului în guvernarea Năstase. Țărăniștii au spus adio Parlamentului și acum două țăndări ale PNȚCD-dului s-au agățat de cele două alianțe. Liberalul Crin Antonescu era cât pe ce să devină președinte plin, dacă mișcarea cu revocarea lui Băsescu ar fi ținut, fiind nevoit să se mulțumească, deocamdată, cu interimatul și cu copreședinția USL-ului. De unde arvunește deja funcții de miniștri pentru liberalii fideli sau ușor dezorientați. Pentru unii, chestia asta seamănă cu vânzarea blanei ursului din pădure. Alegerile n-au fost câștigate încă și nici nu e sigur că Băsescu nu va încerca, din nou, o “soluție imorală”. Atunci? Crin Antonescu întâmpină, în propriul său partid, o rezistență tot mai mare. Cei nemulțumiți de schimbarea conducerii și – implicit – a sferelor de influență în partid încearcă crearea unui front de rezistență în jurul lui Chiliman, cel mai proeminent disident din actuala echipă. Câștigător al mandatului de primar în cel mai puternic sector al Capitalei, acesta știe că nu are de ce să se teamă pentru poziția sa: și-ar pierde funcția doar dacă ar părăsi el partidul. Iar de dat afară, Antonescu nu are deloc chef în acest moment, pentru că o astfel de măsură dură ar genera un nou șir de fracturi în interiorul partidului. Așa că, deocamdată, se mulțumește să-l ignore și să-și întărească echipa de susținători prin promisiuni de portofolii. Lucrurile păreau să rămână într-o notă de non combat, până la declarația de săptămâna trecută a lui Tăriceanu: nu este exclusă o candidatură a sa la președinție! Chestia asta a semănat, pentru mulți, cu un fluierat în biserică, pentru că una dintre ideile aproape unanim acceptate era că singurul candidat autorizat la funcția supremă îm stat este Antonescu! Cum ar fi posibilă, atunci, contracandidatura lui Tăriceanu? Într-un singur mod: un puci, după alegeri, care să-l arunce pe Antonescu de pe scaunul de șef de partid și, implicit, de alianță. Cum ar primi PSD-ul o astfel de mișcare? Probabil cu un sentiment de ușurare, relația dintre Ponta și Antonescu sârțâind deja. Ba, mai mult, lumea observă o apropiere a lui Antonescu de Dragnea, în care, deasemenea, unii îl văd pe succesorul lui Ponta, în condițiile în care în PSD s-ar produce o mișcare asemănătoare celei din PNL, justificată de acumularea, de către actualul premier, a multor puncte negative (lipsa de încredere a liderilor europeni, nerezolvata chestiune a plagiatului, erorile în serie în nominalizarea de miniștri). Așa încât un USL condus de copreședinții Dragnea-Tăriceanu ar putea împinge spre Cotroceni un competitor neașteptat. De ce nu?