Confiscarea istoriei

Conform tehnicii atât de ingenios disecate de Orwell în al său „1984”, comuniștii au reușit performanța de a rescrie permanent istoria, în viziunea convenabilă lor. Cu sprijinul istoricilor obedienți, ei au mistificat continuu faptele, falsificând evenimente care de cele mai multe ori aveau doar o vagă legatură cu realitatea. Unul dintre acestea a fost „insurecția” de la 23 august 1944. Atunci, în urmă cu 63 de ani, a avut loc o lovitură de palat în urma căreia regele, în înțelegere cu reprezentanți ai partidelor, între care și comuniștii, l-a arestat pe Antonescu, căruia i s-a întins o cursă, și a declarat întoarcerea armelor împotriva fostului aliat. A fost o mișcare față de care nu exista o alternativă, în condițiile în care tăvălugul sovietic stătea să se prăvălească asupra României, cu tot riscul de a confirma, încă o dată, incapacitatea noastră financiară de a fi un partener credibil, pentru care plătim și astăzi tribut moral. Antonescu însuși ar fi procedat la o soluție asemănătoare, poate mai demnă, dacă ar fi avut răgazul să-și pună în aplicare planurile. Nu l-a avut. Și astfel, mareșalul, în loc să împărtășească soarta omologului său finlandez, Mannerheim, acopeit de onoruri de chiar cei împotriva cărora luptase, a sfârșit prin a fi împușcat de proprii săi concetățeni, la comanda fermă a lui Stalin. Istoria are însă regulile ei. Nu lasă loc pentru „dacă” și „poate”. Este cert însă că ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 a scutit mașina de război sovietică de jertfe și cheltuieli însemnate, trecute în contul nostru ca aliați doar până la socoteala finală. Variantele succesive de reconstruire a momentului istoric au evoluat până la imaginea idilică a unui partid comunist neînfricat care, călare pe un cal alb, a îngenuncheat tirania antonesciană și a deschis drumul, larg, armatei roșii eliberatoare. Eliberatoare de ce, nu s-a precizat niciodată. Rolul regelui și al partidelor istorice a scăzut continuu până la a rămâne simpli figuranți în fresca dedicată „insurecției populare antifascistă și anticapitalistă” - dacă rețin bine formularea. Ca de obicei, poporul a fost mai puțin sensibil la esență și nuanțe. A fost însă sensibil la recuzita prin care comuniștii au făcut din aniversare un spectacol omagial, dotat cu toată recuzita: defilare, care alegorice, eroi ai muncii și, în final, așteptații îndelung crenvurști și mititei, însoțiți de berea aferentă, regal culinar la care visam cu nerăbdare, preț de un an, masele largi de oameni ai muncii. În memoria colectivă probabil că acesta rămâne elementul principal de referință al marii sărbători comuniste, realizată prin obișnuitul procedeu al confiscării.