Condiția managerului român de tranziție

Dl. Dănilă, președintele, din 2000 încoace, al BCR-ului și-a dat demisia. Deși nimic nu a transpirat în legătură cu această decizie luată, fără îndoială, cu mai multe luni în urmă, mișcarea nu este o surpriză. „Divorțul” civilizat, cu mulțumiri din partea austriecilor și cu declarații reținute, dar sugestive din partea românului, era previzibil. El se înscrie într-o veritabilă „rețetă” a multinaționaleor care au pă-truns pe piața românească și care au înțeles că dă prost - și nici măcar nu e productiv - să înlocuiești staff-ul la vârf încă de a doua zi după preluare. De regulă, pentru ca complicatul proces de negociere al achiziționării să aibe loc cu cât mai puține piedici, cumpărătorul are grijă să-și asigure colaborarea celui mai important factor de decizie printr-o ofertă „care nu poate fi refuzată”. Așa s-a întâmplat și cu BRD-ul, unde negocierile au fost conduse de Bogdan Baltazar, care a devenit apoi președinte al noii bănci. Și care a demisionat după câțiva ani de reprezentare. Așa s-a întâmplat în multe alte cazuri în care investitorii străini au acceptat ideea acestei tranzacții executive cu oameni de-ai locului, până când și-au instalat propria echipă, fixându-i într-o poziție cel mai adesea onorifică. La despărțire, bunele sentimente sunt angrenate de câte o primă consistentă și de clauze de confiden-țialitate care evită scandalurile neproductive pentru buisness. La nivele mai mici sau mai mari aceasta este schema prin care executivii sunt înlocuiți cu cei livrați de acționarii majoritari. Unii rezistă mai mult decât se așteptau chiar ei - și un atfel de exemplu este Stroe, de la Dacia care, iată, supraviețuiește în staff-ul Renault dincolo de orice pronostic. Se face simțită, însă, și mișcarea inversă: aceea în care manageri români sunt trimiși să preia comanda afacerilor din exterior. Un astfel de exemplu - cel mai sugestiv poate - este cel al lui Adrian Sârbu. Fostul regizor, eșuat rapid în politică, s-a concentrat asupra sectorului media, unde a reușit câteva construcții viabile. A avut flerul de a se asocia, ca acționar majoritar, cu un colos transnațional, CME. Succesele spectaculoase înregistrate în Romînia l-au propulsat rapid spre vârful structurii birocratice a grupului. Astăzi, mulți dintre șefii de ieri i-au devenit subordonați, iar propulsarea sa într-o poziție importantă se datorează mai ales opțiunii sale clare între politică și buisness. Manifestând mai puțină dorință decât alți moguli de presă, de a face sau de a dărâma guverne, s-a concentrat asupra ideii de profit. Cu consecințele de rigoare. Sârbu nu este singurul. Rămâne, deocamdată, cel mai reprezentativ model al noii clase manageriale care se constituie în România pe ruinele fostei economii centralizate și în haosul generat de spasmele noilor tendințe de piață.