Comunismul a pus şi proletariatul la masa de Revelion

Revelionul este o petrecere care nu are tradiţie la români. Abia acum şase decenii populaţia României a ajuns să sărbătoreacă, în masă, Revelionul. Este o modă de sorginte franţuzească, adoptată târziu de familiile boiereşti şi la care majoritatea populaţiei nu avea acces.

Un obicei franţuzesc necunoscut nouă
Revelionul este un obicei de origine franţuzească, de prin secolul al XVI-lea, şi a coincis cu fixarea începutului noului an pe data de 1 ianuarie, de către papa Grigore al XIII-lea. Revelionul vine de la cuvântul francez „reveille" şi însemna, de fapt, „trezire” sau „a sta treaz”. Iniţial, era vorba despre o sărbătoare ataşată Crăciunului, în care cuplurile de tineri dansau şi petreceau cu mâncare şi băutură în cinstea Naşterii Domnului. După stabilirea Anului Nou, pe 1 ianuarie, petrecerea Revelionului a fost mutată de francezi pe 31 decembrie. Evident, obiceiul s-a răspândit în tot vestul Europei.
„Revelionul a fost la început o sărbătoare curat sufletească. Bărbaţi, femei şi copii se strângeau prin biserici în jurul unui leagăn, reprezentând ieslea în care s-a născut Isus Hristos, şi stăteau acolo toată noaptea dănţuind şi cântând. Din pricină că această veghere era prea obositoare, s-a permis veghetorilor să mănânce şi să bea, ca să-şi întreţie puterile şi entuziasmul. De aici s-a născut «revelionul de Crăciun», însoţit de masă şi băutură abundentă”, explicau jurnaliştii de la ziarul „Adevărul“ din 24 decembrie 1894.  La români nu exista asemenea sărbătoare. Cuvântul „revelion" nici nu era cunoscut. Pe 1 ianuarie românii sărbătoareau Sfântul Vasile cel Mare şi mai apoi Boboteaza, evenimente profund religioase. 

Boierii români s-au franţuzit şi au început Revelioanele
Revelionul a ajuns târziu în vocabularul şi în practicile româneşti. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, adus de tinerii intelectuali, fii de boieri, arendanşi sau negustori bogaţi plecaţi pe la studii prin străinătate. De altfel, odată cu franţuzirea societăţii româneşti şi păşirea pe drumul modernităţii, odată cu unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, Revelionul şi-a găsit şi el locul în casele românilor. Nu a tuturor românilor, doar  a unei minorităţi foarte avute şi cosmopolite. 
Cuvântul „revelion" apare în dicţionarul de neologisme al paharnicului Constantin Stamati din 1851. Prin Revelion boierii români înţelegeau masa de după balul de Anul Nou. Dar era practicat doar de familiile bogate, dar progresiste, de modă nouă. În rest, boierimea de modă veche şi chiar regele, după înscăunarea lui Carol I, acordau o mult mai mare atenţie balului de pe 6 ianuarie. Acestea baluri de mare anvergură erau organizate până la începutul secolului XX de marile familii boiereşti, dar şi de Casa Regală. Este vorba despre familiile Şuţu, Grădişteanu, Ştirbey şi Ghica. 

Petrecerea bogaţilor la care românul obişnuit abia dacă putea să viseze
Revelionul reuşeşte să se impună în faţa balurilor boiereşti abia la începutul secolului al XX. După 1916, în locul balurilor boiereşti se organizau revelioane flamboiante la familiile bogate. În perioada antebelică, dar mai ales interbelică, Revelionul era o petrecere exclusiv a bogaţilor. Oamenii de rând se puteau doar uita la alaiurile luxoase care veneau să petreacă la diferite conace, palate sau săli cu ştaif de la oraş, admirând festivalul de rochii scumpe ale cucoanelor sau eleganţa sobră a domnilor. În mahala oamenii continuau să-şi vadă de necazuri şi sărăcie şi în noaptea dintre ani.
În tot acest timp, elitele se întreceau în organizarea de revelioane, care de care mai fastuoase, cu un lux şi opulenţă ieşite din comun. Mărturiile din aceea perioadă sunt elocvente. „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la picioare“, scria Victor Bilciurescu despre bogăţia familia Şuţu afişată la petrecerea de Revelion. De altfel, cei din neamul Şuţu dădeau cele mai luxoase Revelioane în palatul lor din zona Spitalului Colţea. La rândul său, familia Lahovary era renumită pentru organizarea unor revelioane de pomină, unde luxul era cuvântul de ordine.
Revelioanele elitelor româneşti puteau concura oricând cu cele din vestul Europei. Petrecerile debutau la ora 22.00 şi ţineau până dimineaţa. Erau organizate dansuri şi tot felul de surprize artistice pentru invitaţi, de la momente umoristice live, cu artişti de top ai momentului, şi până la tarafuri şi orchestre cu ştaif, foarte căutate inclusiv la nivel internaţional. Evident, pentru a face faţă în lumea bună, invitaţii trebuia să fie la curent cu cea mai nou modă în materie de vestimentaţie, obiceiuri, dar şi dansuri occidentale. La astfel de petreceri se venea doar pe bază de invitaţie. Codul vestimentar era pe măsură, luxul şi originalitate fiind condiţii importante.
„Corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru”, se arată în Revista „Realitatea ilustrată" din perioada interbelică. Ţinutele, atât ale femeilor cât şi ale bărbaţilor erau fie lucrate la croitorii de lux din marile oraşe, fie aduse direct, pe comandă, din străinătate. Bijuteriile erau la loc de cinste, la astfel de petreceri, majoritatea de import. „Bijuteria e un gaj de dragoste şi de putere, o armă de cucerire şi un simbol de bogăţie. Pentru o elegantă modernă, e pecetea supremă a şicului şi a acelei perfecţiuni secrete, care se numeşte «clasa de sus». Bijuteriile au o valoare din care se poate extrage totodată credit, plăcere şi vanitate”, se arată în aceeaşi revistă.
Se purtau bijuterii din aur, cu diamante, rubine, dar şi alte pietre preţioase. Nu lipseau pălăriile şi pantofii de gală. Mâncarea era pe măsura invitaţilor. Adică nu lipseau reţetele de lux, de obicei franţuzeşti şi nemţeşti, cu raţa pe sos de portcocale, curcanul fript şi umplut cu castane, caviarul rusesc şi şampania sau coniacul franţuzesc. Nu lipseau nici dulciurile de cea mai bună calitate. Restaurantele de lux ale capitalei, precum Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski şi cafeneaua High-Life, organizau la rândul lor Revelioane de lux, foarte costisistoare, destinate mai ales burgheziei cu dare de mână. 
 
Odată cu venirea comuniştilor, Revelionul a devenit accesibil tuturor
În perioada interbelică de Revelion se distrau numai românii cu ştaif. Odată cu venirea comuniştilor, Revelionul a devenit accesibil tuturor. Evident, nu se comparau Revelioanele nomenclaturiştilor, ale activiştilor de partid şi ale liderilor PCR cu Revelioanele muncitoreşti. Revelioanele lui Ceauşescu şi ale protipendadei comuniste erau luxoase, cu mâncare de cea mai bună calitate, băuturi şi preparate de import, muzicieni de top şi distracţie pe măsură. Cele muncitoreşti erau organizate în cantinele muncitoreşti şi cămine culturale. Evident, erau şi Revelioanele în familie, cu prietenii. Din anii '80 erau Revelioane petrecute cu alimente luate pe relaţii şi carne sau alte produse aduse fraudulos de pe la ţară. În plus, de Revelion erau şi programe artistice la TV, cu actori şi cântăreţi ai momentului, presărate cu momente propagandistice. 

Când sărbătoreau, de fapt, românii Anul Nou
Românii tradiţionali, adică cei din Evul Mediu, dar şi mai târziu, până prin secolul al XIX-lea, la ţară, sărbătoreau Anul Nou tocmai prin martie. De aceea se umblă cu pluguşorul prin miezul iernii. Data Anului Nou a fost schimbată, dar nu şi obiceiurile. Pe 1 martie, românii, ca multe alte popoare europene, în trecut, sărbătoareau intrarea în Anul Nou. Era vorba despre venirea primăverii şi începutul unui nou an agricol. Pe data de 9 martie începea aratul de primăvară. De aici şi urăturile cu pluguşorul. Era un obicei păgân, de când lumea, contracarat mai apoi de creştinism şi mutat cu totul în miezul iernii odată cu adoptarea noului calendar.