Comandantul Geoană: „Am înfrânt!”

De la norocoasa și neașteptata sa venire în fruntea partidului, Mircea Geoană a trecut în activul PSD-ului două eșecuri memorabile: suspendarea președintelui Băsescu și răsturnarea premierului Tăriceanu. Ambele inițiative social-democrate au întâmpinat o serioasă opoziție în cadrul partidului, dar de fiecare dată Mircea Geoană a avut ultimul cuvânt și lucrurile au mers oblu și hotărât spre un insucces previzibil. Din acest punct de ve-dere se ridică o întrebare esențială: cât de sinceră și realistă a fost susținerea de care Geoană s-a bucurat din partea unui nucleu social-democrat care, cel puțin de formă, s-a declarat favorabil acestor inițiative? Și cât nu a fost o manevră perfidă de discreditare? Știindu-i destul de bine pe promotorii curentului pro-Geoană, aproape nu am motive să cred că ceea ce s-a urmărit a fost altceva decât compromiterea acestuia. Teoretic, în calitatea sa de șef, Geoană a jucat corect. Ce alt obiectiv mai prioritar poate avea o formație de opoziție decât să demoleze puterea și să se așeze în locul ei? Numai că, în cazurile date, Geoană s-a angajat în acțiuni care-i depășeau resursele strategice. Sancțiunea aplicată președintelui a rămas un simplu gest, fără urmări practice, atâta timp cât inițiatorii nu au reușit să concretizeze o ac-țiune articulată, care să-l scoată din joc pe acesta. PSD-ul și Geoană s-au mulțumit atunci să-și frece mâinile de satisfacție că i-au dat o lecție, asistând apoi, ca la teatru, la acțiunile de repoziționare și contraatac ale suspendatului. Cei care se opuseseră acțiunii, atenționând asupra lipsei unui plan de acțiune pentru post-conflict, au rămas cu dreptatea în brațe, în timp ce Mircea Geoană s-a ridicat, s-a scuturat de praf și a mers mai departe. Cel de-al doilea eșec pare tras la indigo după primul, ceea ce dovedește, suficient de limpede, că din greșeli nu se învață nimic, cel mult te poți obișnui cu ele. Și de data asta Geoană a avut o opoziție vehementă în partid, una care atrage atenția, asupra insuficienței analize a mișcărilor și procedurilor ulterioare teoreticei victorii a moțiunii. Și de data aceasta Geoană s-a mulțumit să-i amenințe pe disidenți cu excluderea, mărșăluind plin de încredere spre căderea moțiunii. Nu vreau să introduc în această analiză culisele succesului lui Tăriceanu, și ale insuccesului lui Geoană. Dar, de la Sun Tze încoace, unul dintre marile adevăruri ale strategiei este că nu poți să mergi din înfrângere în înfrângere cu aceeași căpetenie de oști. Geoană s-a dovedit, până acum, un strateg scăpătat și un comandant incapabil să-și înflăcăreze ostașii și să le dea sentimentul că pot să obțină și victorii, în afara înfrângerilor asigurate. Rămânerea lui în funcție n-ar putea să însemne altceva decât faptul că partidul s-a resemnat cu condiția de looser perpetuu. Și de succes.