Colesterolul, vaca ce nechează și Tokeș nu au drept de muncă în Schengen

Remarcăm cu simpatie că, în ultima vreme, discursul public este axat pe trei teme. Mâncarea infestată, intrarea în spațiul Shenghen și regionalizarea etnică. În ceea ce privește acest refuz al gândirii reflectat în alimentația de zi cu zi îmi amintesc mereu de povestea gripei aviare ce a bântuit în urmă cu niște ani și fermele și gospodăriile din zona Brașovului. Am stat de vorbă atunci cu mai mulți medici veterinari care mi-au spus că de fapt este vorba de așa numita popular ,,ciumă a găinilor”, o chestie foarte nașpa pentru bietele galinacee, dar total netransmisibilă la om. Tot în aceea perioadă s-au aruncat pe tot felul de mașini diverse tipuri de jeturi combinate cu diverse tipuri de detergenți. Povestea a costat câteva milioane de euro – și nu mă refer la banii pierduți de producători, ci la banii publici - de nu puteai să pleci sau să vii de la Codlea fără să-ți fie spălăcit autovehicolul cu țâșnituri dubioase conținând lichide sponsorizate guvernamental. Parcă toată lumea juca în filme proaste cu tricouri și mașini ude, dar și într-un fel de alba-neagra financiară. Pe aceea temă am reușit să public un articol în presa centrală ce mi-a fost aproape ascuns între rubrica de ,,matrimoniale” și cea de ,,diverse” de către conducere. Nu pentru că nu aduceam argumente, ci pentru că nu eram, scuzată fie-mi expresia, în ,,trend”. Acum remarc o boală a presei nebune, făcută din șnițel de cal cu pește congelat împănat cu viermi, lângă un hamburgher de porc pus între două felii de trichineloză și o vacă ce mugetă a jale privind tot galeș spre nebunia umană. Poate aș considera că toată această frenezie aproape vegetariană are în spate un conflict de interese între diverșii producători. Numai că în acest caz refuz să cred că și marii patroni, marii producători industriali ai specialităților din carne și-o trag la gioale unul altuia în asemenea hal încât riscă să pice toți. Există un alt interes, abscons, al distrugerii rămășițelor zootehniei românești. Și atunci trec, aparent brutal, dar practic firesc, spre al doilea subiect. Nu sunt nici muica Omida și nici nașu` behăitor Guță. Nu sunt nici haideggerian ca Noica, dar nici reflexiv poetic în stilul lui Berdiaev ca Pleșu ca să remarc că suntem priviți în Uniunea Europeană nu ca sarea-n bucate, cum ar fi cazul, ci ca sarea în ochi. Conexiunea între cei amintiți anterior nu este întâmplătoare, pentru că, în această ,,țară tristă plină de umor” bacoviană și cea a ,,râsului-plânsului” nichitescian, a lui Noica și a lui Pleșu, purtăm și povara cortului nomad al unor cetățeni pe al căror pașaport scrie totuși România. Cu un sigur ,,r”. Astfel, reflexia refuzului occidental față de noi, a celor din spațiului definit prin normă și valoare și care au ca titulatură anonimul sătuc Schengen din Luxemburg, este pe undeva corectă. În măsura în care, invocându-l pe Platon, putem spune că și noi, în general vedem ,,umbrele” adevărului și nu adevărul. Dacă Maiorescu vorbea de formele fără fond, noi putem vorbi de democrația fără substanță. De unde refuzul aparent rațional al Occidentului. Însă, la rândul lor, precum în teoria lui Friedrich Nietzsche – unde spune că dacă te uiți în abis la rândul său abisul se va uita în tine - reflectându-se în noi, vesticii au început să ne copie obiceiurile. Refuzul lor nu pleacă doar de la argumente legate corupția noastră, obicei practicat mai cu măsură chiar și de ,,floarea cea vestită a întregului apus”, nici de la raportul MCV, ci și de la faptul că adoptându-ne și ei se adaptează la apucăturile noastre. La niște obiceiuri levantice care nu le displac. Refuzul poate fi privit și ca parte unei culturi arogant rigidizate. Ce oferă, în schimb, lecții de morală. Pentru că le miroase vaca a cal. Astfel ne-au dat peste micul românesc nemții cu leverbuștiul. Iar unii au tras o concluzie. Mai exact Tokeș și ai lui, mândria neamului. Secuiesc. Căci ei simt faptul că România se află aproape în disoluție și profitând de acest fapt vor să arboreze steagul acela cu însemne islamice - vezi semiluna - fix în mijlocul țării. Tot Tokeș, acest vorbitor de limbă română aproximativă, a spus ceva cu ,,frați” români - dar strict referitor la cei din Ardeal - și ceva vag inteligibil cu iubire și conviețuire. În folosul ruperii de patrie. Prin multă autonomie, autoguvernare, autodeterminare și în general prin faptul că ce dracu` mai căutăm și noi pe aici? Ca normalitate pot susține și afirma că fiecare are dreptul firesc de a vorbi, de a gândi, de a trăi și suferi în ce limbă dorește el. Ca cetățean al unei țări pot spune că legalitatea și implicit constituția stau la fundamentul civilizației și propășirii acesteia. De aceea argumentele lui Tokeș mi se par la fel de fariseice ca a acelora care văd vaci ce nechează și frontiere nesigure atunci când profită de munca ieftină. Muncă de bună calitate și profesionistă o unor rude mai sărace din est. Pentru că altfel, așa cum spunea Aristotel, fiecare lucru tinde către locul său firesc. Iar locul nostru firesc este, în integralitatea noastră ca țară, printre națiunile europene. Pentru că avem o bucătărie sănătoasă, plină de colesterol, este adevărat, dar delicioasă, un spațiu de care Europa ar trebuie să fie mândră și o toleranță excesivă față de toți cei ce vor să-și facă din ușa blocului regiune autonomă.