Codul Penal – între justiţie şi legislativ

Intervenţiile tardive ale principalelor organe de înfăptuire a justiţiei – CSM, DNA, ICCJ – au atras atenţia asupra faptului că pedepsele aplicate nu sunt suficient de severe şi că ar da posibilitatea unor înfăptuitori să scape mai uşor de răspundere. Majoritatea observaţiilor vizau chestiuni procedurale de amănunt, care nu figurează, de regulă, în textul unor legi şi este surprinzător faptul că nişte profesionişti au ignorat aceste aspecte. Totul a fost pus sub semnul – intens politizat – al posibilităţii scăpării de sub control a fenomenului corupţiei datorită modificărilor operate.
Aproape n-a mai contat faptul că acestea erau cunoscute – şi acceptate – de aproape cinci ani, că se discutase intens pe marginea lor, dar că nimeni dintre cei autorizaţi n-a pus piciorul în prag cerând să se facă modificările necesare. Bine regizat de la nivelul preşedinţiei, protestul instituţiilor „verticale” era de natură să demonstreze că intrarea în vigoare a codurilor ar fi o manevră prin care actuala parte de putere executivă doreşte să-şi pună la adăpost susţinătorii. Drapat în hlanida de zeu chel al dreptăţii imanente, preşedintele a adresat chiar un ultimatum, cerând să se abroge de urgenţă ceea ce el promulgase în tihnă.
Dincolo de aspectele particulare care ţin de de-acum celebrul articol 140 – cel care ar fi blocat iremediabil acţiunea procurorilor prin interzicerea interceptărilor înaintea punerii sub acuzare, care la adăpostul prevederii pot să „vâneze” vreme îndelungată suspecţi reali sau imaginari până la căderea acestora în plasa comucaţională – eu cred că această dispută pune în evidenţă un aspect esenţial: nu judecătorii şi procurorii fac legile! Ei doar le administrează şi le pun în aplicare, ţinând cont de litera şi chiar de spiritul acestora. Legile sunt făcute de Parlament şi exprimă principiile şi voinţa care guvernează elaborarea lor. Vă imaginaţi cum ar arăta un cod penal şi un cod de procedură elaborate şi adoptate chiar de către judecători şi procurori? Nici nu vreau să mă gândesc, având în vedere că am avut de-a face, în istoria noastră, cu modele de acest fel. Desigur, observaţiile şi sugestiile acestora sunt necesare, esenţiale chiar, dar ele exprimă în mod inevitabil punctul de vedere al părţii aflate în „conflict”. De aici până la a promova un cod penal inspirat de administratorii actului de justiţie este pasul către statul poliţienesc, pe care nu cred că dorim să-l mai facem.
Mai funcţionează o confuzie căreia-i cad pradă comentatorii partizani: justiţia şi dreptatea nu sunt sinonime. Este rolul instituţiei fundamentale a statului – parlamentul ales în mod democratic – să facă cuvenita distincţie.