Codul manierelor (bancare) elegante

Printre cele mai importante mutaţii care s-au petrecut în ultima vreme în relaţia dintre bănci şi populaţie este aceea a hold-up-ului intern. Adică nu mai vin Bonnie şi Clyde, înarmaţi până în dinţi, din stradă şi cer cheia de la seif, păgubind banca de suma disponibilă temporar. Nici gând! Bonnie şi Clyde sunt, de fapt, funcţionari ai băncii care, când prind momentul favorabil, dau lovitura la casetele de valori. Practic – fără nici un risc, pentru că banca nu garantează ce pui tu în casetă. Nici nu ştie, teoretic. Poţi să ai acolo o cratiţă ciobită şi să reclami că era din aur masiv şi ţi-a dispărut! Asta e regula casetelor de valori, de când sunt ele.

Atunci de ce şi pe ce mizează omul când recurge la un astfel de serviciu? Păi, în primul rând, e clar că nu vrea să se afle ce ţine el acolo – mai ales dacă e vorba de bani agonisiţi prin mijloace necinstite. Dacă-i pune în cont, ca să ia dobândă, riscă să fie întrebat de unde-i are – întrebare la care nu poate da un răspuns credibil – cum n-a putut să explice altfel decât că era agoniseala lui de-o viaţă, primarul din Prahova care s-a pomenit fără o avere de aproape un milion de euro când şi-a verificat caseta de la Raiffeisen Bank. Că acest lucru s-a întâmplat la doar câteva zile după ce un alt client al aceleiaşi bănci a constatat că nu-i mai rămăsese nimic în casetă e doar o coincidenţă – zic şefii băncii care nu-şi asumă pagubele.

Dacă-mi aduc bine aminte, ceva asemănător se întâmplase anul trecut la Romanian International Bank, unde un avocat plasase în caseta de valori nişte lingouri de aur care s-au evaporat inexplicabil. În anul care a trecut, nici Banca şi nici poliţia n-au reuşit să gădească o explicaţie pentru fenomenul acesta paranormal, cum se va întâmpla, probabil, şi la Ploieşti.

Deşi este la mintea celui mai neexperimentat investigator că aşa ceva nu se poate întâmpla fără contribuţia celei de a doua chei, aflată în custodia băncii. Şi că nimeni din afară n-ar putea pătrunde, nevăzut, pentru a meşteri cu chei false la casete. Dar, argumentul cel mai pertinent mi se pare a fi adresabilitatea loviturilor: hoţul – cine o fi el – a ştiut care sunt casetele “vinovate”, la care se poate da lovitura.

Este cert însă că procedeul completează nefericit gama de abuzuri ale băncilor faţă de clienţi, pe care nu se mai mulţumesc doar să-i jupoaie cu clauze abuzive sau cu dobânzi oneroase. Ce-i de făcut? Sincer să fiu, nu văd altă soluţie decât cea recomandată de dl consilier Vasilescu: băncile să angajeze filosofi şi psihologi care să încerce să-i înveţe pe bancheri că nu este frumos să-şi păcălească clienţii. Şi pe clienţi că dacă au ceva de ascuns, să nu o facă în casetele de valori, ci într-o groapă din curte sau din pivniţă.