Codul fiscal - de la revoluţie la răscoală

Ce se întâmplă acum cu Codul Fiscal îmi reaminteşte anul 2008, când duduia economia şi, într-un elan patriotic parlamentul a votat dublarea salariilor dascălilor.  În ciuda reticenţelor lui Tăriceanu, Băsescu a contrasemnat decizia care a căpătat putere de lege. O lege niciodată aplicată, fără ca cineva să fie tras la răspundere, deşi fapta este penală.  La vremea respectivă, nimeni nu a stat prea mult (unii deloc) pe gânduri, ca să calculeze posibilitatea şi implicaţiile unei asemenea măsuri, care s-a dovedit din capul locului nesustenabilă.

Aşa le ia Dumnezeu mintea guvernanţilor şi legislatorilor în momente în care vrea să-i pună la încercare. Ceva similar s-a întâmplat acum cu Codul Fiscal. Într-un elan populist, având ca deviză repararea nedreptăţilor trecutului apropiat  - recte ale cuplului de tristă amintire Băsescu-Boc, cel care a tăiat fără să clipească salarii şi pensii pentru ca banii economisiţi să-i poată cheltui în voie Elena Udrea - s-au adoptat o serie de măsuri la baza cărora stătea convingerea că vor fi suficienţi banii mai mulţi strânşi de ANAF cu arcanul şi necheltuiţi pe investiţii. Guvernul Ponta şi-a reparat mai întâi propriile erori - taxa pe stâlp şi acciza pe motorină - după care a atacat frontal TVA-ul , readus la nivelul din 2009 continuând cu măsurile pentru care pledase aproape 10 ani Voiculescu, fără succes: reducere tva la alimente şi neimpozitarea profitului reinvestit. Considerată o adevărată revoluţie fiscală, gama de măsuri a fost adoptată cu entuziasm de Parlament (şi de putere şi de opoziţie) la fel ca în 2008. În euforia momentului, nu s-a făcut atunci nici un protest. Era ca şi cum ai fi fluierat în biserică - şi Codul a mers la Cotroceni unde s-a împiedicat de o reacţie târzie a lui Iohannis. Ca la un semnal magic, s-a dezmeticit şi guvernatorul BNR care a început să scoată din joben argumentele care făceau nesustenabile măsurile iniţiate. Cei care nu fuseseră din capul locului de acord, oficialii FMI şi UE - au fost ignoraţi sub pretextul că nu vor să ne lase să ne dezvoltăm şi ne ţin în frâu cu o prudenţă exagerată. Încet, dar sigur, îndoielile au început să-şi facă loc şi printre politicienii care votaseră, plecându-se de la premisa că reducerile de taxe şi majorările salariale nu se pot combina cu succes în acest timp.

Chestiunea a devenit cronică din momentul în care Oprea a profitat de interimat şi s-a remarcat ca băiat bun dând o ordonanţă de mărire spectaculoasă a celor mai mari salarii. A fost punctul din care a început să se rostogolească bolonavul revendicărilor, tot mai numeroase categorii de bugetari nemulţumiţi reclamând imperativ majorări.

Faţă de băţoşenia de la momentul respingerii Codului Fiscal şi Ponta s-a mai nuanţat, a răspuns apelului lui Oprea (!?) pentru consultări şi a cedat în legătură cu procentul tva. De aici încolo se deschide larg drumul pentru alte concesii şi retranşări care vor face ca revoluţia fiscală să rămână doar o mică răscoală, înnăbuşită în argumentele macro prudenţialităţii.