Clasa muncitoare merge în paradis?

Este titlul unui celebru film italian de prin anii 1970 și nu are nicio legătură cu actualitatea. L-am dat de dragul poantei. Pentru că, realitatea e alta. Clasa muncitoare nu mai visează - dacă a visat vreodată - să meargă în paradis. Ea ar prefera să trăiască mai bine pe lumea asta. Este o aspirație pe care, probabil, nu o va atinge niciodată. Cel puțin, în tipul actual de societate. Comuniștii introduseseră această perspectivă, suficient de îndepărtată ca să nu-i facă să răspundă pentru prezentul tarat de „grelele moșteniri”. O dată cu virajul la dreapta făcut de țările fost comuniste spre finalul veacului trecut, lucrurile s-au rearanjat. După primele zbateri, în care mișcarea sindicală, desprinsă de condiția împovărătoare de „curea de transmisie”, la care fusese redusă, și-a pavat un drum cu bunele intenții care-i conduceau pe lideri spre posturi grase în Executiv. Cei care le luau locul deveneau, automat, adversarii acestora și competitorii lor, totodată. Fenomenul crizei economice a făcut evidentă o falie: cea dintre două... clase muncitoare: una care lucrează pentru feluriți patroni, și alta care se află în slujba fostului patron unic - statul. Dacă în cazul primilor, lucrurile s-au clarificat ceva mai rapid - în sensul că sindicatele de aici au înțeles că nu pot să supraviețuiască patronatului și că soluțiile ieșirii din criză trebuiau căutate împreună, cu sacrificiile necesare rămânerii în competiție - la stat e ca și cum aceștia ar trăi pe altă planetă. De la instalarea noului guvern și pe măsură ce semnele crizei devin tot mai amenințătoare, cresc și amenințările sindicaliștilor bugetari. O armată de „Nistori” năuci se agită și amenință fără nicio logică. Desigur, legile trebuie respectate, dar ce ne facem când legea e proastă sau nu ține cont de o realitate în mișcare rapidă, cu schimbări devastatoare? Parlamentul compus din iresponsabili aleși a votat niște legi care n-au nicio bază, niciun fel de susținere materială. Ce facem? Punem în aplicare legea fără să ne pese că în acest caz putem să ne ducem la fund? Repet: secvența mi se pare desprinsă din- tr-o variantă actualizată a „Titanicului”, în care echipajul, cu apa până la gât, amenință cu greve și cu încetarea lucrului la pompe, dacă nu i se îndeplinesc cererile. Zilele trecute, agențiile de știri au difuzat o informație despre care nici nu mă mir că a trecut neobservată: în Croația, funcționarii publici au acceptat o diminuare cu 6% a salariilor, ca măsură de contracarare a crizei și a efectelor ei. La noi, aceeași funcționari publici (al căror număr s-a dublat doar pe parcursul ultimei guvernări) nu numai că sunt dispuși să accepte vreo reducere, ba cer măriri amețitoare. Care, oricum, nu le vor fi de folos dacă țara se duce de râpă. Mediul economic privat a găsit cu oportunitate soluțiile de salvare: se restructurează din mers! Se acceptă reducerile de scheme, se acceptă chiar reduceri de salarii. Funcționarii publici nici nu vor să audă de așa ceva. Pentru că liderii lor cred că nu vor prinde un alt prilej de șantaj din care să se aleagă și ei cu ceva. Desigur, argumentul lor principal este că Executivul nu reușește să opereze schimbări eficiente la nivelurile de sus, unde continuă să existe salarii exorbitante și scheme umflate sau inventate peste noapte. Dar politica asta de baricadă nu duce nicăieri. Nici măcar în paradis...