Claca de coasă, reconstituită la Veneţia de Sus, de o localnică ce a stat în Italia 10 ani

La sfârşitul lunii iunie, în preajma Sărbătorii Sf. Petru şi Pavel, atunci când se găta cu sapa, în Veneţia de Sus se ieşea la coasă: „când a dat schicu’ la iarbă, aşa ziceau bătrânii, că a dat schicu’ la iarbă şi e gata de coasă.” Şi anul acesta, s-a făcut aşa cum se făcea pe vremuri – în clacă. În fapt, vorbim despre reconstituirea obiceiului de clacă la Veneţia de Sus, care a avut loc în luna iunie şi s-a desfăşurat în locul numit «Părăul dintre Măguri». Gazda a fost Maria Boboia, cea care în urmă cu patru ani, punea bazele primului muzeu al satului. „Lumea aşa se ajuta mai demult. Se făcea clacă de secerat, se făcea clacă la cosit, se făcea clacă la făcut de cărămidă, la cuptoarele cu var, la făcut casa. Am hotărât să mergem să facem oţâră iarba şi toată lumea din sat o sărit să vie să mă ajute, c-or auzit că am treabă multă şi ne-am adunat cu toţii; şi-or venit din capătul satului şi pe unde am auzit că mergem la cosit, toată lumea a venit la noi, la ajutor”, a spus Maria Boboia.
Claca reprezintă un obicei tradiţional de muncă, caracterizat prin crearea cadrului şi desfăşurarea unei munci colective, fiind totodată şi o formă de întrajutorare a comunităţii.
Izvorâtă din sistemul vieţii satului românesc, claca era răspândită pe întreg cuprinsul ţării, prezentând unele particularităţi determinate de caracteristicile ocupaţiilor specifice zonelor etnografice şi de modul în care este practicată. Din punct de vedere al caracteristicilor muncilor efectuate, clăcile erau de mai multe feluri, fiind prestate de întreaga colectivitate sau prin reprezentanţii săi, grupaţi în funcţie de vârstă şi sex (tineri, feciori, bărbaţi, fete şi bărbaţi) pentru a ajuta unul dintre săteni, atunci când activitatea ce trebuia să o întreprindă depăşea puterea de muncă a unei familii.
Dimineaţa devreme, bărbaţii plecau la coasă: „când cânta rândunica trebuia să fie în brazdă (…) ş-apăi rămânea câte unul în urmă şi striga «Haida, mă! C-o cântat rândunica, de când o cântat!»”. La prânz se alăturau şi femeile cu merindele pentru a risipi brazdele: „gazda care făcea claca, rămânea acasă, făcea pită, făcea de mâncare (…) Femeile se duceau cu mâncarea la bărbaţi, cât timp ei stăteau şi mâncau, noi risipeam brazdele”, a mai spus Maria Boboia. După ce munca era gata, la gazdă se organiza o masă: „trebuia să puie kilu de rachiu pe masă şi mâncarea, aşa era obiceiul. Era plata, o cinste şi de fiecare dată, gazda căuta să facă de mâncare ceva mai bun, să hie lumea mulţămită.”
„Maria Boboia s-a născut în Veneţia de Sus, «satul cu comori», aşa cum mai este cunoscută (denumire ce provine de o veche legendă a locului), mai bine de zece ani a fost plecată în Italia, însă dorul de casă a determinat-o să se reîntoarcă pe meleagurile natale. Animată de dorinţa de a promova tradiţiile locale, a reînviat obiceiuri de care doar bătrânii din sat mai povestesc. Astfel, două dintre obiceiurile reprezentative pentru Ţara Oltului – Plugarul şi Ceata de feciori cu Turcă, au constituit obiectul unor expoziţii organizate de Serviciul Cultură Tradiţională Braşov, la Castelul Bran, în 2015, respectiv 2016”, a declarat prof. Adrian Văluşescu, şef Serviciul Cultură Tradiţională Braşov – Centrul Cultural Reduta Braşov.