Cioloş - un fel de Stolojan

Suspans şi nu prea... Era destul de limpede că Iohannis nu i-ar fi acceptat pe Voinea sau Olteanu. Nici chiar pe Dâncu, în ciuda zvonurilor că s-ar fi ajuns la o înţelegere cu PSD. Despre Predoiu, nici să nu mai vorbim: steaua lui a apus înainte de a răsări. Cioloş deţine mai multe atu-uri: background-ul său european – a fost comisar al unuia dintre cele mai importante portofolii. Deşi a fost ministru în guvernul Tăriceanu şi consilier la Cotroceni, n-a fost nici asimilat şi nici revendicat de vreun partid. Iar cu tehnocraţia stă destul de bine...

Acest episod îmi readuce în memorie unul foarte asemănător: 1991! 

După mineriada din septembrie şi după depunerea/impunerea mandatului de premier al lui Roman, se hotărâse, în sferele înalte ale politicii, că pentru cele doar vreo 11 luni până la alegerile regulamentare era nevoie de un guvern condus de un tehnocrat. Şi a căzut măgăreaţa pe capul lui Stolojan. Care fusese ministru de Finanţe în guvernul Roman şi care îşi dăduse demisia din motive personale. Nu era membru de partid, iar cele două partide importante ale momentului – FSN şi PNL – au căzut de acord asupra nominalizării acestuia. Stolojan venise la Victoria pe fondul tulburărilor create de ultima mineriadă (de data asta a lui Cosma, personal) şi pe datul slăbiciunii instituţiilor de forţă. Rolul pe care l-a primit a fost acela de a pregăti viitoarele alegeri, cu un guvern în amestec fesenisto-liberal.

Practic, Dacian Cioloş are cam acelaşi rol. Evident, dacă va reuşi să treacă în parlament formula la care va ajunge. O formulă cu multe nume surprinzătoare, neafectate de controverse şi fără lideri de partide. Cioloş, mai mult decât oricare alt candidat, deţine expertiza negocierilor şi a compromisurilor cu care s-a blindat în stagiul său de comisar european. Cei care-i reproşează că în această calitate n-a făcut nimic pentru România confundă lucrurile: condiţia sa era de înalt funcţionar european, nu de reprezentant al statului român, iar el făcea politica celor care l-au sprijinit să ajungă în această demnitate care, fără suportul Franţei nu i-ar fi fost accesibilă. Am fi primit, poate, un alt mandat, de genul multiculturarismului, cu care fusese dăruit Orban, ca să aibă şi el ceva de lucru.

Acceptarea acestei nominalizări de către partide este oarecum neobişnuită. În primul rând din partea PSD, care renunţă de bună voie la beneficiile unui an de guvernare. E un fel de predare necondiţionată pentru cei care clamaseră sus şi tare că nu vor accepta decât un premier social-democrat, cu acte în regulă. Neobişnuit este şi faptul că liberalii au înghiţit găluşca de la cel care în repetate rânduri afirmase că-şi doreşte un guvern „al lui” – adică unul liberal, care avea deja „premierul din umbră”. Deloc surprinzătoare este poziţia adoptată de UNPR, al cărui lider mototolit de ultimele evenimente se declară exonerat de loialitatea faţă de Ponta şi, credincios cuvântului dat şi interesului naţional face jocul preşedintelui, lăsând alianţa în offside.

Dacă va fi, Cioloş va fi, cu siguranţă, un fel de Stolojan, gata să cadă lat, sub masă, în negocierile previzibibile cu toţi cei care n-au apucat să aibă parte de beneficiile salariale împrăştiate cu două mâini de Ponta.