Cioloş 2 - soluţia imorală?

Am admirat la Dacian Cioloş  încăpăţânarea - ardelenească - cu care a rezistat presiunilor de  a-şi „manifesta simpatia” pentru o formaţiune politică, după cum îi sugerase, public şi imperativ, cel care l-a făcut premier dintr-un modest slujbaş european. Refuzul său şi motivele invocate i-au atras o mare cotă de simpatie din partea unui public deloc încântat de performanţele echipei sale de strânsură, dar pentru care onestitatea şi sinceritatea valorau mai mult decât discutabilele succese ale scurtului său mandat. Am avut sentimentul că, pentru prima dată de la Stolojan încoace (o persoană mai adecvată statutului de organizator al viitoarelor alegeri, într-o situaţie de criză  România are parte de de o prestaţie executivă corectă şi onorabilă. Şi de un climat în care deciziile executive purtau într-o mai mică măsură amprenta intereselor de partid.
Admiraţia mea s-a topit brusc în momentul în care Cioloş a acceptat formula propusă de un Iohannis disperat, de a fi de acord cu ideea formării unui nou guvern după alegeri. Am înţeles atunci că răbdarea şi consecvenţa au un preţ şi o limită. Cioloş pare să le fi epuizat pe ambele şi nu sunt deloc sigur că doar presiunea prezidenţială l-a adus în situaţia de a accepta ceea ce refuzase în mod repetat şi că nu este la mijloc o presiune suplimentară venită din partea „şefilor” de la Bruxelles, de care este atât de dependent.
Vorbeam de de disperarea lui Iohannis şi nu cred deloc că termenul este exagerat. După aproape doi ani de speranţe puse în „guvernul meu”, care să-i transpună în practică puţinele idei, între care cea mai importantă pare să fie aceea a necesităţii unui nou mandat în 2019, preşedintele a constatat că nu are nici o şansă mergând pe mâna moartă „marelui PNL”, că în orice fel s-ar face socotelile, nu are cum să iasă procentul necesar pentru ca liberalii săi să poată fi desemnaţi pentru formarea viitorului guvern. Şi atunci a scos din mânecă „asul” Băsescu: indiferent cine câştigă alegerile, guvernul îl va forma cel pe care îl va desemna el (ar fi fost doar varianta comic-fantezistă a Alinei Gorghiu, dacă scăpa şi ea de adierile reci venite dinspre DNA), unica soluţie rămânând o persoană din afara spectrului politic tradiţional. Adică Cioloş. Iar dacă acesta continua să se manifeste cu personalitatea sa de catâr, cauza era ca şi pierdută. Cu el se poate spera măcar la o redirecţionare a unor opţiuni pe formula „soluţiei imorale”, prin care formaţiuni indecise sau dispuse să-şi schimbe opţiunile contra unor beneficii dur negociate, vor ajunge să formeze o majoritate care să scoată din joc PSD-ul, fără ca acesta să mai fie nici măcar consultat, de formă. Este, dealtfel, lucrul de care se tem Dragnea şi alde Tăriceanu, care înţeleg abia acum cât de valoros a fost experimentul de interpretare a Constituţiei care l-a făcut premier pe cel de-al doilea.
Practic, Cioloş reprezintă „soluţia imorală” plagiată de Iohannis după Băsescu. O soluţie, însă, extrem de fragilă, pe care ar putea să o ţină în viaţă doar teama celor care vor fi deja aleşi pentru Parlament că un nou scrutin, anticipat, îi va lipsi de avantajele abia dobândite.
Cu siguranţă, însă, cabinetul Cioloş 2 nu va mai avea viaţa uşoară pe care a avut-o acum, mai ales când va trebui să facă faţă valurilor de revendicări provocate de de promisiunile trimise în viitor de cabinetul Ponta...