Cine pierde și cine câștigă din criza americană

După șapte ani, tot într-un septembrie, America suportă un nou atac, mai violent și cu urmări mai profunde decât cel care a făcut una cu pământul semețele turnuri gemene. Aproape ca la o comandă, marile bănci, fala Americii, au început să trosnească din încheieturi și să se prăbușească una după alta într-un nor de dolari zdrențăroși zburând în toate părțile și acoperind ca un praf radioactiv casele celor care nu vor mai putea să le plătească. Nu se știe încă ce s-a întîmplat din punct de vedere tehnic, care a fost detonatorul acestui proces - căci despre așa ceva se vorbește, despre marile sume, imense, scoase ca la o comandă din bănci. Este cert însă că terenul era pregătit pentru așa ceva de bancherii înșiși. În aroganța sa, sistemul bancar american s-a crezut intangibil și n-a mai avut măsură în goana după câștig. Marii președinți de bănci au fost orbiți de bonusurile personale și n-au mai ținut cont că plapuma creditului nu poate fi întinsă la nesfârșit. Consecința este clară: filmul nu va mai putea fi re-luat de unde s-a rupt. Va trebui turnat un altul, cu alți actori și cu altă recuzită. Și cu alți bani. Crizele fac parte din ADN-ul societății. Ele constituie momentul de descărcare a unor tensiuni acumulate până la pragul critic. Pentru o parte - de obicei cea mai mare - a societății, ele constituie o catastrofă. Pentru o alta - mult mai mică - sunt mană cerească. Așa cum a zis-o și Lavoisier, nici în societate nu se poate face abstarcție de principiul legii sale: nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde - totul se transferă! Dintr-un cont în altul. Emoționalitatea face ca la astfel de ocazii să se vadă mai bine perdanții și disperarea. Există însă cei care câștigă, și nu puțin. Cei care se vor instala la comenzile următoarei etape. Crahul, marele crah din septembrie a mai pus în evidență ceva: coerența net superiaoră a pieței comune europene. Într-o lume tot mai globalizată, este aproape imposibil să te pui la adăpost de efectele unei crize. Cutremurul de pe Wall Street n-a mai generat însă tsunami-ul devastator la care ne-am fi așteptat. De cealaltă parte a Atlanticului au ajuns mai degrabă temerile și emoția. Europa s-a dovedit, din primele momente, aptă să reacționeze în mod coordonat și eficient, limitând efectele crizei. Desigur, sunt lucruri ce nu pot fi controlate și cea mai necontrolabilă este panica. Cea care desăvârsește dezastrele. Sunt însă semne că aceasta poate fi ținută în limite rezonabile. Dar cel mai surprinzător lucru rămâne acela că lecțiile pe care ni se propun de vreo douăzeci de ani despre valorile economiei de piață și ale concurențialității, a rolului statului nu mai fac nici doi bani de când Congresul a votat „subvenționarea” sistemului bancar falit.