Cine oare i-a păcălit pe Băsescu și Boc?

Episodul Arafat s-a încheiat după clasicul tipic al lui “pupat Piața Endependenței”. Sub presiunea publicului, atât președintele cât și premierul au dat înapoi și, călcându-și pe inimă și pe principii, l-au chemat înapoi pe nărăvașul secretar de stat – una dintre puținele persoane care l-au contrat “în direct” pe șeful statului. Revenirea acestuia arată și că doctorul nu este un disident ci că-și prețuiește mai mult meseria decât popularitatea – pentru că radicalii nu vor vedea cu ochi buni cedarea sa. Bine că s-a întors! – vor fi răsuflat ușurați cei pe care această întâmplare, dar mai ales ce a decurs din ea, i-a făcut să-și vadă viitorul într-o perspectivă pesimistă. Cel care a oferit opiniei publice explicațiile acestei tărășenii a fost premierul. Acesta a declarat, franc, la un post de televiziune prietenos, că atât el, cât și președintele au fost dezinformați! Și în legătură cu observațiile lui Arafat, și în legătură cu proiectul legii Sănătății. De cine? După tonul categoric cu care Băsescu l-a veștejit pe opoziționist, acuzându-l chiar de interese personale, și după modul în care a dat de înțeles că cei care i se împotrivesc au interese oculte, s-ar putea trage concluzia că cunoaștea foarte bine textul proiectului, mai ales că acesta fusese redactat sub directa sa oblăduire. Dacă lucrurile stau așa cum spune Emil Boc, înseamnă că cei care i-au dezinformat se fac vinovați de o culpă deosebit de gravă: au profitat de încrederea președintelui, pentru a-i livra explicații false, iar în spatele acestei manevre se află interese contrare bunului mers al sănătății. Ce se întâmpla dacă publicul nu reacționa și proiectul ar fi mers mai departe fiind adoptat pe răspunderea premierului? Despre asta nu s-a mai suflat nici un cuvințel, deși cred că responsabilitățile ar trebui făcute publice, la fel ca și sancțiunile care ar trebui aplicate. Înclin, mai degrabă, să cred că și președintele și premierul știau foarte bine ce era în textul proiectului și care erau consecințele aplicării legii. Că acestea fuseseră asumate cu bună știință și că ar fi fost transpuse în practică cât de curând – într-un interval care să dea inițiatorilor posibilitatea să-i culeagă roadele la timp – dacă opinia civică nu s-ar fi manifestat cu atâta îndârjire. Replica pe această temă n-a fost însă doar tardivă, ci de-a dreptul inutilă. Pentru că incidentul a declanșat un proces care nu va mai putea fi împiedicat să se manifeste și să conducă spre un final mai mult decât necesar.