Charlie v/s Mahomed?

 

 

Nu este o noutate ce s-a întâmplat în Franţa. Istoria ne oferă suficiente exemple de satirici şi umorişti care au plătit cu viaţa îndrăzneala de a-i persifla pe tirani şi sistemele lor. Metodele prin care erau sancţionaţi au evoluat, de la obligaţia de a bea otravă, la trimiterea în Gulag sau în faţa plutonului de execuţie. Stalin a fost, poate, din acest punct de vedere, cel mai lipsit de umor dintre tirani. A existat dintotdeauna o incongruenţă între regimurile totalitare şi libera exprimare – în special cea care presupunea demitizări şi desacralizări. Nici biserica n-a fost mai îngăduitoare cu ei, deşi ea îşi recruta candidaţii la arderea pe rug dintre cei care puneau la îndoială preceptele religioase. Problema fiind prea serioasă nu erau mulţi cei care şi-ar fi îngăduit să-şi bată joc de ele.

Deşi a evoluat, după Stalin, comunismul nu a fost nici el mai receptiv din această privinţă. Umorul şi satira erau cultivate şi direcţionate precis: spre imperialişti, spre tarele de fiecare zi (birocraţii, solicitanţii de bacşişuri, leneşii şi chiulangiii). Nu se putea concepe apariţia în vreo publicaţie a unei caricaturi avându-l ca model pe Ceauşescu, de exemplu, pentru că presa, fiind strict cenzurată, nu se putea ajunge până acolo. Îmi amintesc cât de surprins am fost când, puţin înainte de evenimentele din 1989, cineva mi-a dat să văd, în cea mai deplină conspirativitate, un exemplar din “Universul” pe care îl scotea Buhoiu în America, cu o caricatură a lui Ceauşescu pe care Eugen Mihăescu o publicase iniţial în New York Times, dacă nu mă înşel. Aceasta înfăţişa un bolovan imens cu trăsăturile lui Ceauşescu, pe care o mulţime îl împingea în râpa istoriei. Am aflat ulterior că dictatorul făcuse o criză de isterie când l-a văzut şi că ar fi făcut orice să pună mâna pe autor. Dealtfel, desenele pe această temă ale lui Mihăescu, publicate în perioada premergătoare Revoluţiei, au avut un rol important în demonizarea acestuia şi pregătirea opiniei publice pentru ce avea să urmeze.

Ceea ce s-a întâmplat la Paris – asasinarea cu sânge rece a caricaturiştilor de la Charlie Hebdo – este un lucru odios, cutremurător prin primitivismul şi atrocitatea sa. O mostră majoră de intoleranţă din partea adepţilor unei doctrine religioase care nu încurajează intoleranţa, dar nici nu o dezavuează, lăsând la îndemâna capetelor înfierbântate ale dogmaticilor varianta protejării prin forţă a credinţei. Publicaţia pariziană era cunoscută tocmai prin demersul său critic îndreptat împotriva tuturor formelor de bigotism, nu doar a celui islamic, ci şi a celui creştin sau evreiesc. Că doar primii au acţionat, intră într-o logică perversă a terorismului în sine.

Chestiunea, însă, cred că trebuie văzută şi dintr-un alt unghi. Acela al minimului respect faţă de valori fundamentale. Din păcate, civilizaţia vestică acceptă ideea că absolut totul poate fi supus criticii şi satirei în virtutea dreptului la exprimare liberă. Ceea ce civilizaţia islamică nu înţelege şi nu acceptă. Cum se poate ajunge la un consens general în această privinţă fără ca acte de felul celui din Franţa să nu se mai repete? Care ar putea fi elementele în general acceptate care vor proteja sentimentele şi sensibilitatea tuturor – dacă aşa ceva va fi posibil?