Charlie c’est qui?

Sub emoţia ororii declanşate de atacul redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo, analiştii s-au grăbit să îl denumească drept un “11/9” european şi francez totodată. Cu toată dimensiunea fără precedent în confruntarea presei cu elementele iraţionale ale unei lumi aflate într-o stare de turbulenţă maximă, nu cred că este potrivită această comparaţie. Şi am să încerc să explic de ce cred acest lucru.

La New York s-au confruntat două entităţi majore: pe de o parte, statul american, văzut de jihadişti cu sediul răului absolut, iar pe de altă parte Al Qaida, organizaţie teroristă de avangardă prin complexitatea şi originalitatea actului pus la cale, ca şi prin dimensiunea urmărilor sale. 

Elementul determinant al acţiunii a fost asumarea deliberată a sacrificiului personal al “operatorilor”  care au dus cu ei în paradisul virginelor modul de acţiune şi obiectivele întregii operaţiuni. Nu ştim şi probabil că nu vom afla, dacă doar cele patru obiective s-au aflat în vizorul lor şi dacă în afara celor patru aeronave capturate nu au mai fost şi altele în care acţiunea nu a fost dusă la capăt. Acţiunea 11/9 a pus sub semnul întrebării siguranţa celei mai puternice naţiuni de pe glob şi capacitatea sa de a se apăra împotriva unor atacuri neconvenţionale, planul pus la cale de echipa lui Osama frizând genialitatea.

La Paris am avut de-a face cu o cu totul altă categorie de acţiuni teroriste. În primul rând una care a fost îndreptată nu asupra statului, ci asupra unei entităţi nesemnificative din punct de vedere strategic. Şi operată primitiv de o grupare infimă de fanatici religioşi, neasumată cu seriozitate de nici una dintre entităţile de profil. N-am nici o îndoială că investigaţiile nu vor da de urma unei veritabile conspiraţii, prin gestul lor cei doi fraţi algerieni dorind mai degrabă să se facă remarcaţi în mediile teroriste. Dealtfel, din ecuaţie a lipsit elementul principal al unei astfel de acţiuni: asumarea expresă a sacrificiului personal. Fraţii au dorit în mod evident să scape pentru a se bucura de laurii acţiunii lor şi doar convingerea că nu au cum să scape vii din încercuire (se ştie că dintre terorişti nu se iau prizonieri) i-a făcut să accepte finalul “glorios”.

Nu vreau să minimalizez în nici un fel semnificaţia finalului tragic al carierei jurnaliştilor focusaţi pe combaterea prin satiră a extremismelor religioase şi nu numai. Mi se pare însă nepotrivit ca prin prisma dramei lor să se sanctifice o entitate jurnalistică nu dintre cele mai autorizate. Pentru că Charlie Hebdo nu a fost una dintre vocile onorabile ale presei franceze, care are şi ea tabloidismul său. Nu doar derapajele religioase s-au aflat în vizorul său, ci şi cele morale sau sociale, de lama ascuţită a demersului lor bucurându-ne şi noi, românii, portretizaţi în mod sistematic drept cerşetorii murdari ai Europei. Dar, sunt absolut convins, nimeni nu trebuie să plătească cu viaţa acest gen de derapaje care, la urma-urmei, se înscriu în lista libertăţilor individului: de a-i place sau de a-i displace, de a accepta sau nu, cu sau fără motiv.

Elementul fundamental al acestui episod îl constituie însă măiastra manieră a guvernului de la Paris de a se posta în prima linie a luptei împotriva terorismului şi a trage beneficiile de imagine de pe urma supralicitării importanţei momentului: ceea ce a şi reuşit fără îndoială, cota de popularitate a lui Hollande crescând spectaculos de pe poziţiile pe care o cufundaseră ultima perioadă a guvernării socialiste.