Cele cinci stadii de acaparare a unui popor

Nicolae Ceauşescu, primul lider comunist  care a vizitat Disneyland (SUA, 15 octombrie 1970).

Regimurile totalitare au reprezentat şi reprezintă cea mai întunecată pagină a istoriei omenirii. Cele mai cunoscute cazuri de regim totalitar şi totodată cele care au înregistrat şi cele mai multe victime au fost cele din secolul al XX-lea, adică regimul nazist, dictatura stalinistă, „Revoluţia Culturală” maoistă, dar şi alte manifestări asemănătoare întâlnite aproape pe tot Globul. Deşi trăim într-o epocă în care atrocităţile naziste sau staliniste, par evenimente imposibil de repetat, există teama că regimurile totalitare ar putea reapărea oricând, mai ales în zonele vulnerabile ale societăţii, în statele măcinate de sărăcie şi corupţie. Walker Larson, jurnalist, scriitor şi fost profesor de literatură şi istorie în Wisconsin, Statele Unite, mergând pe urma acestei temeri, a identificat cele cinci etape ale instaurării unui regim totalitar. 

Primul stadiu: alegerea momentului potrivit, alimentarea nemulţumirilor
Walker Larson spune că primul stadiu este acela al nemulţumirii generale. Formaţiunile sau grupurile care urmăresc acapararea puterii într-un stat aleg momentul perfect, de maximă nemulţumire a maselor. Atunci când lumea se confruntă cu multe probleme. Iar cei care vor să facă „revoluţia”, profită de aceste nemulţumiri şi le alimentează în rândul populaţiei. Walker Larson îşi sprijină teoriile pe exemple concrete.
Acesta oferă modelul „Terorii Iacobine”, în Franţa, a ascensiunii bolşevismului în Rusia dar şi a nazismului în Germania. „Germania postbelică mustea de nemulţumire. Tratatul de la Versailles era dur: Germania trebuia să plătească despăgubiri uriaşe Aliaţilor, să predea teritorii însemnate, era demilitarizată, iar economia germană suferea cumplit, inclusiv prin hiper-inflaţie. Când Germania a întârziat o parte a plăţilor, francezii şi belgienii au ocupat bazinul Ruhr, cea mai bogată regiune industrială a ţării, sporind nemulţumirea şi sărăcia”, preciza Walker Larson.   

A doilea stadiu: falşii salvatori şi prima revoluţie
În acest context de disperare al populaţiei, cu o nemulţumire crescândă, alimentată, grupările care vor să preia putere intră în scenă făţiş şi se prezintă ca salvatori ai naţiunii. Deşi nu au soluţii reale şi nici resursele necesare pentru a rezolva criza. Din postura de salvatori, răstoarnă ordinea politică existentă şi preiau puterea în stat.
 „După ce indentifică şi se identifică cu nemulţumirea oamenilor, grupurile totalitare se prezintă ca salvatori. În cel de-al doilea stadiu, totalitarismul revoluţionar provoacă o schimbare dramatică pentru a „rezolva” problemele şi nemulţumirile acumlate, prezente la primul stadiu”, precizează Walker Larson în articolul „The five stages of Totalitarianism” pentru Mises Institute. Un exemplu în acest sens, este ceea ce s-a întâmplat în timpul Revoluţiei Bolşevice. Cu sloganul „Pace, pământ şi pâine”, bolşevicii au reuşit să atragă masele, sătule de război, sărăcie şi foamete, de partea lor şi să pună mâna pe putere. 

Al treilea stadiu: cenzura şi decapitarea  opoziţiei
În cel de-al treilea stadiu, grupările totalitare, după ce-au pus mâna pe putere, trebuie să se şi menţină acolo. La început, aşa cum arată Larson, sunt nevoiţi să facă faţă opoziţiei rămase, contra-revoluţionarilor, „duşmanilor poporului”. Aşa că apelează rapid la cenzură. Scapă de publicaţiile sau vocile din societate care le-ar putea ştirbi imaginea. În locul lor, pun organe de propagandă abile, pentru a rosti un „nou adevăr”. Mai apoi este suprimată opoziţia.
Sunt discreditaţi toţi cei care critică sau trag semnale de alarmă privind noul regim. „Guvernul totalitar se confruntă cu mulţi inamici, numiţi „contrarevoluţionari” sau „extremişti”. Noul regim totalitar se străduie să capete mai multă putere şi să se menţină acolo unde a ajuns. Pentru a reuşi, luptă cu „inamicii” prin cenzură şi persecuţie”, scrie în acelaşi articol Walker Larson. Jurnalistul american a dat ca exemple, metodele bolşevice şi naziste, care au început prin a cenzura opoziţia, presa şi a da drumul la propagandă. Mai apoi, aceste regimuri totalitare au pus mâna pe educaţie şi poliţia secretă, pentru a monitoriza şi scăpa de cei incomozi. 

Al patrulea stadiu: martiriul şi inventarea unei crize
În cea de-a patra etapă, pentru a distrage atenţia populaţiei de la suprimarea opoziţiei şi de la cenzură, profită de o criză reală sau inventează una. În plus, această criză duce la inventarea unui pericol care să justifice instaurarea dictaturii, a controlului deplin asupra statului. Cel mai bun exemplu este incendierea Reichstagului din 1933. Naziştii au dat vina pe comunişti şi pe o încercare a acestora de a face o revoluţie. Pentru a „proteja” ţara, naziştii au suprimat o serie de libertăţi. 

Al cincilea stadiu: control total, epurări şi genocid
Ultimul stadiu al totalitarismului este de fapt ajungerea grupărilor totalitare la puterea absolută în stat, cu controlul total asupra instituţiilor şi populaţiei. Este momentul în care propaganda a dat roade. Cu armata pe mână, dar mai ales cu instituţiile de forţă, puternic politizată şi ideologizate, grupările totalitare încep epurările.
Marginalizează şi elimină chiar fizic pe toţi cei percepuţi ca „indezirabili”, „elemente duşmănoase”, „trădători”. În acest stadiu se comit cele mai mari atrocităţi. Regimul ajunge să controleze fiecare aspect al vieţii cetăţenilor. În multe cazuri, populaţia o duce chiar mai rău decât înaintea instaurării regimului totalitar, dar nimeni nu mai are curaj să se ridice împotriva dictatorilor.
 „În mod brutal îşi impune utopia şi ideologia, populaţiei. În acest stadiu se petrec şi cele mai crunte atrocităţi împotriva poporului, fiindcă rezistenţa a fost zdrobită. Oamenii sunt fără apărare şi demoralizaţi. Nimic nu mai stă între regim şi victimele sale. Acest stadiu implică ucidere în masă, pentru că regimul vrea să scape de toţi inamicii, în timp ce caută să capete controlul asupra vieţii cetăţenilor”, adaugă Larson, în acelaşi articol.