Cea mai plicticoasă campanie...

Mai sunt doar câteva zile în care candidații ar putea să mai facă ceva pentru ca cei cu drept de vot să se urnească, duminică, de acasă, și să pună în urne buletinul cu ștampila pe numele lor. Dintre toate rundele electorale de până acum, aceasta este cea mai simplă: alegătorul nu se va încurca între mai multe buletine. Va avea la dispoziție o listă cu nume de reprezentanți de partide și va trebui să pună ștampila pe unul dintre aceștia. Ce va prevela - omul sau partidul - e greu de spus. La precedentele alegeri, important era partidul. Lista cu nume conta doar în măsura în care în fruntea ei se afla o „locomotivă” cu grad de notorietate ridicat. La primele alegeri, din 1990, lumea a ales, clar, între Iliescu, Câmpeanu și Rațiu. Restul n-a contat. Ce-a ieșit, a fost bonusul fiecăruia dintre ei. În 1992, balanța a înclinat de la oameni spre partide. Bătălia a fost mult mai strânsă și FDSN-ul de atunci, de puțină vreme separat de FSN-ul originar, a avut un avans pe care i l-a conferit tot Iliescu. În 1996 a intervenit competiția dintre blocurile politice: cel de stânga, având la comandă același FDSN, rebotezat PDSR, și cel de dreapta, format cu caznă, mai mult la presiunile existente, între diversele formațiuni desprinse din partidele istorice și având ca vector un PNȚCD împins în față de prestigiul personal al unui Coposu, care n-a mai apucat să trăiască succesul. Prestația lamentabilă la guvernare a acestui bloc a netezit drumul spre revenirea la putere a stângii, cu un PSD consolidat de coerența pe care i-a impus-o exercițiul Opoziției. Alegerile din 2000 au însemnat, pentru alegători, desprinderea de un anumit reflex dreapta-stânga, prin sancționarea, mai drastică decât ar fi meritat-o, a fostului pilon al dreptei - PNȚCD-ul, scos fără menajamente din Parlament și din viața politică în general. În 2004, în ciuda unei guvernări performante, PSD-ul a pierdut pe mâna aroganței liderilor săi și a ostentației cu care și-a făcut simțită prezența în fruntea „bucatelor”. Deși opoziția era, cu mai puțin de un an înaintea alegerilor, nesemnificativă, formula Alianței DA a făcut miracole, sfidând aritmetica. Pe fondul unui echilibru de forțe, a prevelat dinamismul campaniei lui Băsescu și finișul mai bun al acestuia, care i-a permis să forțeze Constituția și să-și aducă la guvernare partida, fără să fi beneficiat de un vot limpede în favoarea acesteia. În toate aceste campanii, propaganda de partid a jucat rolul principal. S-au cheltuit sume astronomice - neregăsite în evidențele contabile ale partidelor - pentru a crea stereotipuri cu valoare practică. În 2008, lucrurile s-au schimbat total. Propaganda generalistă a fost, practic, inexistentă. Rolul televiziunii, în special, și al presei, în general, a fost nesemnificativ. Centrul de greutate al campaniei s-a mutat în colegii, unde fiecare a fost pentru sine. Apartenența partinică a contat în cazul debutanților. „Veteranii” politicii și-au putut permite să se pună ei înșiși în fruntea campaniei. Susținerea partidelor a fost mai degrabă una formală. Ce va ieși din toată tevatura asta? Cât de „altfel” va fi Parlamentul rezultat din uninominal? Cât de mari sunt meritele sau slăbiciunile acestui tip de vot? Greu de spus până săptămâna viitoare. Oricum, experimentul era necesar - pentru a înțelege că nu există metode perfecte. Și nici oameni perfecți. Cu atât mai puțin politicienii...