Ce vrea Emil Constantinescu?

Emil Constantinescu a intrat în galeria președinților aleși democratic ai României printr-o întâmplare combinată: susținerea insistentă a candidaturii sale de către Alianța Civică și de către Ana Blandiana personal, și resentimentele lui Corneliu Coposu față de Ion Rațiu, cel mai avizat aspirant al Convenției Democratice la această funcție. Aceste două umori, coroborate cu dorința majorității electoratului pentru o schimbare care să ofere șansa unei guvernări mai coerente și mai puțin corupte l-au propulsat pe Emil Constantinescu, ca exponent al schimbării la Cotroceni. Timp de patru ani, el s-a străduit să-și construiască o personalitate care-i lipsea în mod natural. Prizonier al Convenției și al celor trei centre de putere care fragmentau demersul guvernamental, și-a îndreptat atenția spre exterior, în aspirația de a deveni „lider zonal” într-o parte a Europei în care România ar fi putut constitui un model. N-a fost să fie, ori pentru că statura sa nu era suficientă, ori pentru că altele erau interesele marilor puteri în zonă. Eșecul extern a fost consolidat de cel interne: ‘înfrângerea’ sa de către securiști a rămas de pomină, la fel ca și ‘greața’ față de politicieni. În aceste condiții, cariera politică s-a încheiat înainte de termen odată cu dizolvarea de facto a Convenției și cu defecțiunea liberală care l-a lăsat, practic, fără obiectul muncii. Intrat în viața civilă, Emil Constantinescu a plonjat pentru o bună bucată de vreme în uitare. Încercările sale de a anima niște partide de buzunar au fost sortite eșecului. Nu l-au scos din anonimat nici cele patru volume masive de amintiri de la Cotroceni pe care nu prea s-a încumetat nimeni să le citească. Au trecut peste el două cicluri electorale fără a lăsa urme. Iată însă că, de o bucată de vreme, Emil Constantinescu este activ. Prezent pe ecranele televizoarelor în talk-show-uri de mai mică sau mai mare audiență, el și-a îndreptat tirul asupra celorlalți doi președinți. Asupra lui Traian Băsescu - inamic vechiși îndârjit, încă de pe vremea guvernării Convenției - și a lui Ion Iliescu. Pe primul îl acuză cu insistență de colaborare cu Securitatea și încearcă să convingă CNSAS să caute și prin acele dosare care conțin dovada ‘prieteniei’ actualului președinte cu odioasa instituție. Pe cel de-al doilea îl dă în vileag ca fiind cel care ar fi organizat cu bună știință expediția minerilor în Capitală în iunie 1990 și că ar fi promovat ciomăgirea cadrelor didactice (printre care s-ar fi numărat și el) și a studenților din Univeristate, oferindu-i lui Dan Voinea acele informații de care acesta are nevoie pentru a-și desăvârși opera justițiară. Mai pe șleau spus, Emil Constantinescu ar fi încântat să-i dea în gât pe cei doi colegi ai săi. Cu ce beneficii? Unul extrem de incert: portretul său ar putea rămâne singurul neciobit în galeria președinților. Pe el, însă, nu-l va mai putea aduce nimic în primul plan al unei vieți politice ce a evoluat în direcții pe care el nu mai reușește să le perceapă.