Ce spun oamenii de ştiinţă despre „Al Treilea Om”?

O nouă carte, Opening Heaven's Door, vă va face să regândiţi tot ceea ce aţi crezut despre moarte. Supravieţuitori ai naufragiilor, prăbuşirilor aeriene şi atacurilor teroriste povestesc cum au fost conduşi în mod misterios în siguranţă. O serie de fragmente au fost publicate, în premieră, de Daily Mail.

Multe poveşti ciudate au apărut în urma Marelui Război
Multe poveşti ciudate au apărut în urma Marelui Război, inclusiv cea a jurnalistului William Bird, care s-a trezit că cineva îl scutura în 1917.  Într-o noapte, în timp ce dormea într-un şanţ noroios din Franţa, William Bird s-a trezit că cineva îl scutura. Era anul 1917. Tocmai trecuse prin bătălia de la Vimy Ridge şi era epuizat. Iritabil, a încercat să se dea la o parte, dar persoana în cauză a continuat să îl scuture cu o anumită urgenţă. Bird - jurnalist în viaţa civilă - a deschis ochii cu greu şi, spre marea sa uimire, l-a recunoscut pe fratele său, Steve, care fusese dat dispărut în misiune cu doi ani înainte. „Steve şi-a pus mâna caldă peste gura mea. Apoi a arătat spre cei care dormeau şi spre puşca mea. «Ia-ţi echipamentul»”, a spus el. Fusese un vis, cu siguranţă. Bird s-a târât în cea mai apropiată groapă din tranşee şi a adormit. A doua zi dimineaţă, a fost trezit de soldaţi care erau foarte încântaţi să îl găsească în viaţă. Şanţul în care „visase” că fratele său îl scutura a fost lovit de un obuz cu explozibil puternic. Îl visase pe fratele său? Poate că da. Cu toate acestea, abundă poveştile despre soldaţi care au fost ajutaţi de o prezenţă fantomatică la nevoie.
Un alt soldat din Primul Război Mondial, George Maxwell, a fost separat de plutonul său în ţara nimănui. Nu numai că s-a rătăcit, dar nu cunoştea conturul liniilor inamice. Îngrozit, era pe punctul de a fugi într-o direcţie oarecare, când o voce i-a ordonat: „Stai jos şi aşteaptă eliberarea”.

Poveştile tulburătoare ale atacului terorist din 11 septembrie
În trecutul mai recent, trei supravieţuitori ai World Trade Center din 11 septembrie au susţinut că au fost ghidaţi spre siguranţă de prezenţe „simţite”. Acoperiţi de praf, supravieţuitorii caută refugiu după ce două avioane deturnate s-au prăbuşit în World Trade Center pe 11 septembrie 2001. Unul s-a oprit la un zid de foc, dar a fost împins prin el şi mai târziu condus pe scările Turnului de Nord. Altul a fost consolat în timp ce zăcea sub dărâmături. O a treia, care a fost prinsă sub beton, a primit vizite încurajatoare din partea „unei prezenţe pe care a perceput-o ca fiind un călugăr”.
În mod similar, în 1989, doi alpinişti au observat separat o femeie tibetană amabilă, de vârstă mijlocie, în timp ce se aflau pe Muntele Kanchenjunga din India. Lou Whittaker a cunoscut-o ca fiind „un spirit prietenos” în tabăra de bază. El spune că i-a ţinut companie în fiecare seară, timp de trei luni. Ingrid, soţia lui Whittaker, între timp, cobora din vârf spre tabăra de bază cu un grup de expediţie, când a făcut rău de altitudine. Timp de câteva zile, a stat într-un cort, unde s-a trezit îngrijită în timpul zilei de o femeie tibetană. „Purta un văl pe cap şi o rochie lungă. Era întunecată şi bidimensională, ca o siluetă - şi foarte reconfortantă”, a povestit ea.
În 1989, în timp ce se aflau pe Muntele Kanchenjunga din India, doi alpinişti au observat separat o femeie tibetană amabilă, de vârstă mijlocie.
Abia câteva luni mai târziu, cei doi şi-au comparat notiţele şi şi-au dat seama că au fost vizitaţi de aceeaşi femeie eterică.

Partea „din laborator”
În ultimul deceniu, neurocercetătorii elveţieni au încercat să reproducă o prezenţă simţită în laboratoarele lor, folosind electrozi pentru a stimula o parte a creierului numită joncţiunea temporoparietală stângă.
Cercetătorul principal Olaf Blanke (foto), de la Mind-Brain Institute din Lausanne, suspectează că orice disfuncţie în această zonă - datorată, de exemplu, unei reduceri a oxigenului - ar putea face ca o persoană să fie dezorientată. Mai exact, el crede că „această disfuncţie a creierului ar putea determina oamenii să estompeze graniţele dintre ei şi ceilalţi”.
Până în prezent, însă, teoria sa nu a fost dovedită. De asemenea, nu este de natură să explice de ce o prezenţă simţită poate continua să reapară sau să rămână cu cineva luni de zile, până când nu mai este nevoie de ea.
Căci Al Treilea Om nu este decât de ajutor. După cum a descoperit jurnalistul John Geiger atunci când a cercetat subiectul, există literalmente zeci de referinţe în memorii, jurnale şi scrisori la intervenţiile sale cruciale. Ceea ce, desigur, face şi mai puţin probabil ca al treilea om să fie un produs al lipsei de oxigen sau al insolaţiei.
O altă jurnalistă, Maria Coffey, a început să scrie o carte despre sportivii de anduranţă şi a fost surprinsă de ceea ce a găsit. Mulţi dintre sportivi erau de obicei pragmatici cu capul tare. Cu toate acestea, ei nu numai că au simţit tovarăşii, dar adesea au avut vise precise cu privire la proba care urma să le vină şi acces telepatic la mesajele de ajutor ale partenerilor. De asemenea, atleţii aveau în comun o concentrare intensă şi o conştiinţă crescută. Se întreba Coffey dacă nu cumva acest lucru le permitea să se conecteze.
Posibil. Dar poate că o întrebare şi mai dificilă este: de ce Omul al Treilea sprijină atât de intenţionat oamenii care îl simt? La urma urmei, departe de a fi doar o voce în capul cuiva, el adesea împinge, intimidează, se amestecă şi preia controlul.

Salvarea alpinistului american James Sevigny
În 1983, alpinistul american James Sevigny a fost grav rănit de o avalanşă în Parcul Naţional Banff şi abia se mai putea mişca. Spatele îi era rupt, la fel şi braţele, nasul şi câteva coaste. Avea hemoragie internă şi şi-a pierdut cunoştinţa timp de o oră. Chiar când era pe punctul de a ceda şocului şi hipotermiei, o prezenţă simţită l-a forţat să se ridice. Apoi l-a împins prin zăpada adânc încrustată, 1,5 km înapoi în tabără.
„Toate deciziile au fost luate de o anumită «prezenţă». Eu doar am primit instrucţiuni”, a mărturisit James Sevigny.  
Imediat ce a ajuns la cort, companionul său autoritar a dispărut. Câteva clipe mai târziu, Sevigny a fost găsit de nişte schiori de fond şi dus cu elicopterul la spital.

Primul om care a navigat singur în jurul lumii
Joshua Slocum, primul om care a navigat singur în jurul lumii, a avut parte de o experienţă similară. În mijlocul unei furtuni, el se îmbolnăvise de toxiinfecţie alimentară şi nu mai era capabil să îşi conducă barca. Spre uimirea sa, a apărut un bărbat înalt care i-a spus că se va ocupa el de cârmă. Cumva, Slocum a avut impresia că era „un prieten şi un marinar cu o vastă experienţă”. Bărbatul a ţinut nava pe curs timp de 145 km, până când Slocum a putut relua controlul. Apoi s-a dematerializat.
În cele mai multe astfel de cazuri, prezenţa pare să dispară la câteva momente după ce problema este rezolvată, chiar dacă persoana în pericol nu este încă conştientă că este în afara pericolului. De exemplu, Ensio Tiira, supravieţuitor al unui naufragiu, a declarat că îşi pierduse orice speranţă, în timp ce plutea în derivă pe o plută. „Insoţitorul său” a dispărut în cea de-a 30-a zi. Dar aceasta s-a dovedit a fi şi ziua în care Tiira a fost salvat.

De ce este Al Treilea Om atât de reconfortant şi atât de real?
Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred că răspunsul se află adânc în creier, care proiectează cumva imaginea unei prezenţe consolatoare şi călăuzitoare. În realitate, aceasta este doar o altă teorie. Nimeni nu ştie cu adevărat.
„Nu ar trebui să presupunem că putem explica tot ceea ce contează în termeni de chimie, biologie şi fizică. Şi, cu siguranţă, nu ar trebui să deducem că tot ceea ce nu poate fi explicat în aceşti termeni nu contează”, a declarat Martha Farah, director al Centrului pentru Neuroştiinţe şi Societate din cadrul Universităţii Pennsylvania.