Ce se întâmplă atunci când ne supărăm şi ţinem duşmănie?

Supărarea dumneavoastră pe N.N. este un rău progres! Căci puteţi spune ceea ce aveţi de spus şi fară să puneţi la inimă. Judecând drept, nu există lucru pe lume pentru care ar trebui să ne supărăm.
Ce este mai scump decât sufletul şi liniştea lui? Iar supărarea ne răpeşte această linişte. Atunci, omul îşi este singur ponegritor. Şi tot el le mai şi umflă, sporind în suflet nedreptăţile altuia… Şi toate acestea, din lipsa atenţiei faţă de sine, numaidecât se aprinde! Ne-am însuşit şi ne-am înrădăcinat adânc în inimă dreptul de a-i judeca pe alţii şi de a-i pedepsi pentru păcatele lor, în loc să ne osândim pe noi înşine. Aici este totul… Dacă omul s-ar vedea pe sine păcătos, simţind toate urmările păcatului, el nu s-ar mai supăra.
Este bine că, de la mânie, aţi trecut cu gândul la moarte. Aşa trebuie. Şi să nu ieşiţi cu gândul din mormânt! Rămâneţi acolo cu gândul şi imploraţi-L pe Domnul să vă miluiască!