Ce nu-mi place la Guvernul României al lui Ponta

Deși, în linii mari, agreez formula de guvern propusă de Victor Ponta, câteva lucruri nu-mi plac. Îmi place faptul că s-a recurs la serviciile lui Florin Georgescu și că acesta a găsit în el puterea să renunțe la tihna slujbei sale beneriste pentru a se mai pune odată în slujba poporului măcar pentru șase luni. El este pilonul de rezistență al acestui guvern și una dintre garanțiile că nu vom mai face, din motive de incompetență, sluj în fața slujbașilor de la FMI. Îmi place și faptul că Ponta și ai săi au găsit puterea de a rezista tentației de a șterge cu guma tot ce-a fost până la ei și l-au recuperat de la înaintași pe Leonard Orban, un tip onest și dedicat care a reușit să nu-și coloreze turul pantalonilor în culorile scaunelor prin care a stat. Ce nu-mi place? În primul rând faptul că s-a apelat la serviciile lui Ioan Rus. O fi fost acesta bun în cabinetul Năstase, dar lui i se datorează multe din problemele pe care PSD-ul le-a avut în ultima vreme. El și grupusculul său clujean s-au erijat în mentori ai noului curs pe care ar fi trebuit să-l urmeze partidul, provocând practic puciul din 2005 și cauționând urmările sale nefaste. O echipă care nu reprezintă pe nimeni (scaunele lor electorale fiind insignifiante) ajunsese să fie considerată drept busola formațiunii. În ultimii vreo cinci ani Rus a fost ca și inexistent în plan politic, iar aducerea sa în cabinet reprezintă o palmă pentru mulți dintre cei care au încercat să reziste tăvălugului pesedist. Nu-mi place nici faptul că Titus Corlățean a fost încă odată deturnat de la portofoliul Externelor, domeniu pe care îl stăpânește cu tot mai multă autoritate pentru a face loc unui personaj stimabil, dar ale cărui instincte politice s-au dovedit a fi, sistematic, greșite. Nu știu ce-l califică pe profesorul Marga pentru a fi șeful diplomației. Știm însă că nici la Educație n-a strălucit, iar lideriatul său politic țărănist a fost lamentabil. Nu-mi place ușurința cu care Victor Ponta a pus pe listă câteva personaje controversate, în legătură cu care există riscul incompatibilității. Premierul in spe zice că dacă se vor dovedi reale acuzele, preoponenții au libertatea să demisioneze. De ce, însă, să înfrunți, inutil, acest risc, și să nu o lași pe doamna Dumitrescu să-și vadă de treabă la Universitate și pe domnul Alistar la Transparency? Sunt ei atât de neînlocuit? Nu cred. Nu-mi place nici faptul că l-a acceptat pe Mircea Diaconu, actor mare, stimabil, dar un administrator cu probleme care nu s-au sfârșit. Și nu-mi place nici prezența lui Ovidiu Silaghi, taman la portofoliul Transporturilor, pentru că în calitatea sa de ministru în guvernul Tăriceanu s-a remarcat printr-o grămadă de chestii care-l aduseseră la limita confruntării cu Justiția. Nu-mi place, deasemenea, faptul că nu s-a găsit un alt administrator, cu mai mult prestigiu profesional, decât dl Copoi, cel apărut pe harta ministerului odată cu scandalul Arafat. Pot fi simpli impresari, iar cei care nu-mi plac mie să placă altora sau chiar să-și facă bine treaba. Cred însă că aș fi preferat ca primul guvern normal, profesionist, de după 2005, să fi fost ceva mai atent gândit și cumpănit. Pentru că încrederea este unicul capital de care mai poate dispune o guvernare în România, după suita dezastruoasă de personaje incompetente și inepte pe care le-au scos la iveală aranjamentele dirijate de la Cotroceni.