Ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut la EURO

De-aia cred că place fotbalul milioanelor sale de suporteri: pentru că nu e ca în politică, unde echipele mari câştigă întotdeauna orice finală. Vi-o imaginaţi pe Angela Merkel în postura lui Hollande, la Bruxelles, înclinându-se în faţa unui premier de-al Portugaliei (nici nu ştiu cum îl cheamă. Nici pe Iohannis al lor) şi felicitându-l pentru victorie?
Am asistat în Franţa, preţ de o lună, la un veritabil maraton sportiv, al cărui final a umbrit până şi “finala” de la Varşovia a NATO, unde jucau cele mai tari echipe ale globului (cu excepţia Rusiei). La Paris, Hollande a trebuit să accepte faptul că marea sărbătoare pregătită pentru celebrarea unui nou succes galic într-o competiţie organizată pe teren propriu n-a fost pentru gazde. Ci pentru un Ronaldo, care nici măcar n-a jucat pe cât s-a bucurat la bustul gol (să i se vadă “pătrăţelele”) de victorie. “Legiunea străină” a Hexagonului (şapte din cei 11 titulari aliniaţi la start sunt francezi de import, din Africa) a capotat în faţa unei echipe supernorocoase, care n-a câştigat nici un meci în timpul regulamentar de joc. Este o performanţă care, desigur, merită a fi remarcată prin faptul că regulamentul competiţiei permite aşa ceva - inclusiv “minunea” calificării de pe locul trei în grupă. Dar nu are rost să mai invocăm asemenea amănunte. Jocurile au fost făcute şi Portugalia a răzbunat eşecul de pe teren propriu din urmă cu 12 ani, când a păţit aceeaşi ruşine în faţa grecilor.
Ce fel de campionat a fost ăsta? Unul mediocru, în care echipele cu adevărat puternice s-au canibalizat reciproc sau au fost eliminate de outsideri determinaţi. Pentru mine cel puţin, cele mai tari întâlniri, care ar fi meritat să fie nişte finale virtuale, au fost cele dintre Islanda şi Anglia şi Irlanda de Nord şi Belgia, în care am văzut ce poate face spiritul de echipă şi abnegaţia unor jucători nerăsfăţaţi de public şi de bani, ignoraţi de marile echipe profesioniste.Tot pentru mine, adevărata campioană este, totuşi, Germania, care a făcut din fotbal nu doar o afacere de succes, dar chiar o ştiinţă. Mi-a mai plăcut la această ediţie cultura civilizaţională pe care o promovează sportul, în ciuda celor câtorva excese ale unor suporteri ruşi şi englezi. Şi mi-a mai plăcut respectul acordat însemnelor naţionale şi intonarea hotărâtă, de către public şi jucători, a imnurilor.
Ce nu mi-a plăcut? Brutalitatea tot mai marcată a jocului “bărbătesc”, tolerată de regulament şi de arbitri, care transformă un meci într-o suită interminabilă de lupte corp la corp, soldate cu tăvăleli şi intervenţii medicale. Nu-mi plac marcajele excesive care fac imposibilă orice construcţie tactică dând naştere unui şir de caramboluri şi ricoşeuri care transformă terenul într-un câmp newtonian. Fotbalul începe să semene tot mai mult cu handbalul, prin tacticizarea semicercului. Nu-mi place faptul că aproape orice şut este prompt blocat prin acelaşi marcaj nemilos. Dar nimic nu mă scoate mai mult din fire decât această regulă a penalty-urilor care face ca de cele mai multe ori meciurile cu miză să fie trase, din prudenţă, spre prelungiri, fără a se mai asuma riscuri, şi spre spectacolul de infarct al loviturilor de pedeapsă, promovând şansa în locul performanţei. Aş prefera “moartea subită’, chiar cu preţul unor prelungiri interminabile a timpului petrecut pe teren şi în tribune.
Cu alte cuvinte, fotbalul acesta pare să cedeze tot mai mult teren rezultatelor în detrimentul spectacolului - cel care atrage cu adevărat oamenii pe stadioane.
Despre noi şi ai noştri - numai de bine! Am deschis balul şi nu ne-am făcut de râs din prima...