Ce este şi cum se manifestă evaziunea fiscală

Dacă este să ne luăm după guvernanţi, de vină pentru toate relele care ni se întâmplă este evaziunea fiscală. Deoarece cetăţenii lipsiţi de simţul responsabilităţii sau afacerişti oneroşi încearcă să fenteze fiscul în privinţa banilor pe care îi datorează în schimbul serviciilor pe care le face statul, sănătatea, educaţia şi chiar apărarea sunt pe butuci şi riscă să îşi dea ultima suflare înaintea fiecărui nou proiect de buget. De aceea, atenţia şi eforturile prioritare ale organelor de represiune se îndreaptă asupra acestor categorii pe care le-ar dori exterminate. Fiecare victorie – fie ea cât de tardivă – a justiţiei împotriva acestor specimene este salutată ca un nou pas spre viitorul de aur al unor societăţi bine guvernate.
Este, evident, un mod simplist de a vedea lucrurile. În fond, evaziunea fiscală constituie expresia instinctului de apărare al individului confruntat cu excesele fiscalităţii, avansate de stat ca un paleativ pentru lipsa cronică de imaginaţie în utilizarea de soluţii fireşti. Cu cât efortul despus de stat spre a-l jupui pe cetăţean de rezultatele muncii sale e mai mare, cu atât şi tendinţa acestuia de a se sustrage acestui proces va căpăta forme tot mai imaginative. Că aproape în orice situaţie individului i se pare că statul îi ia banii fără motiv – este o chestiune care ţine de psihanaliză. După cum de psihanaliză ţine şi faptul că cetăţeanul devenit reprezentant al statului crede că societatea este compusă exclusiv din indivizi al căror unic ţel este să nu-şi plătească dările stabilite în mod corect de autorităţi. Din această dispută, ţările cu adevărat civilizate au ieşit prin clasicul compromis al nivelului fiscalităţii care, pentru a avea succes, trebuie să fie suportabil. Individul trebuie să ajungă la concluzia că e mai bine şi pentru el să plătească, în loc să caute diverse subterfugii care să-l transforme în infractor. Iar statul trebuie să lucreze constant pe coarda stimulării, găsind acele formule prin care să convingă că socotelile pe care le face sunt corecte şi că ceea ce achită contribuabilul se întoarce, sub diferite forme, spre acesta: printr-o politică socială mai bună, printr-o educaţie la care să aibă acces toate categoriile sociale, printr-o asistenţă medicală nediscriminatorie. Aş face o comparaţie cu un domeniu la îndemână: o cârciumă care practică preţuri mari fără a oferi preparate de calitate va fi ocolită de clienţii care s-au simţit jecmăniţi, în timp ce una care va pune preţ pe rulaj, pe deverul generat de preţuri rezonabile şi servicii atente va prospera. Prima va încerca să reţină toţi banii rezultaţi din păcălirea clienţilor pentru sine, în timp ce ce-a de-a doua îşi va achita voioasă taxele şi impozitele care nu-i vor afecta echilibrul.
Care este situaţia noastră? În cârciuma numită România, patronii servesc mâncare proastă, la preţuri de lux, încarcă note de plată şi-i dau afară în şuturi pe cei care încearcă să protesteze. Îşi cumpără maşini de lux cu care-i stropesc pe clienţi şi le dau cu tifla spunându-le că oricum nu există vreo altă cârciumă prin preajmă….