Ce caută madame Lagarde la Bucureşti?

Nici FMI-ul nu mai este ce-a fost: Bau-bau-l ţărilor aflate în dificultate. Salvatorul celor care nu pot pune condiţii... Medicamentul mortal prescris celor care nu-şi permit tratamente. Acum este o instituţie aproape ca oricare alta dintre cele pe care criza financiară le-a compromis de lungă durată. Şi nu doar criza financiară.

Pe Dominik Strauss kahn, prezidenţiabilul francez, l-a făcut de râs o menajeră din Mali care a avut norocul să-i deretice camera de la Sofitel când el era la baie.

O lume întreagă stupefiată l-a văzut pe marele boss al finaţelor mondiale cu cătuşe la mâini, dus la o secţie de poliţie din Manhattan ca să fie confruntat cu victima.

Actualul preşedinte, Christine Lagarde, este hărţuită de Fisc-ul şi DNA-ul franţuzesc pentru că pe când era ministru la ea acasă l-ar fi ajutat pe Bernard Tapie (un fel de Bacali sau - mai rău - de Copos) să-şi recupereze nişte bani la care nu prea avea dreptul, de la o bancă de stat.

Între două audieri a venit la Bucureşti - locul unde poposeau doar funcţionari de calibrul lui De Vrier sau al celebrului Poulsen de pe vremea lui Ciorbea - ca să ne explice cât de norocoşi am fost când a ieşit Băsescu mai curajos decât Boc ca se ne explice că trebuie să ne taie salariile şi pensiile dacă vrem să fim "într-un viitor anterior"( timp doar al verbelor franţuzeşti).

Vizita doamnei Christine Lagarde este un eveniment. Pentru că aşa cum spuneam, ţări precum România erau lăsate până acum pe mâna unor funcţionari de calibrul lui Stolojan (care atunci când era la FMI, se ocupa de însănătoşirea finanţelor moldoveneşti).

Ce înseamnă asta? Din două una: ori că România a crescut în ochii lumii financiare (ceea ce apare plauzibil mai ales când reuşim să ne mai împrumutăm şi de la alţii ), ori că FMI a scăzut ca importanţă. Ambele variante par valabile. Noi am trecut prin criză fară să ne rupem de tot gâtul, iar acum tragem nădejde într-o creştere economică pentru care nu avem resurse (nu reuşim nici măcar ca pe lângă banii europeni să punem partea care ne revine). Iar, FMI-ul trece şi el prin clipe mai dificile, nu prea mai găsind clienţi pentru tratamentele sale de şoc (apropo: ungurii s-au cerut să-şi plătească datoria mai repede doar ca să scape de inspectorii de la  Washington). Oricum ar fi, prezenţa doamnei Lagarde la Bucureşti, convorbirea domniei sale cu preşedintele (tovaraşi mai vechi de luptă) şi premierul (mai nou), dar mai ales cu builderbergul nostru Isărescu, constituie momente de reper în storicul agitat al relaţiilor noastre financiare. Este evident că FMI nu doreşte să piardă monopolul acestui tip de relaţie care îl face egalul marilor puteri, poziţie serios ameninţată de excedentele valutare ale Chinei şi ale altor câteva ţări pe care criza le-a ocolit în mod miraculos şi de neîncrederea tot mai marcată faţă de soluţiile sale care, însă, nu ar trebui absolutizate, pentru că FMI-ul nu ne-a obligat să vindem în pierdere companii păguboase: el ne-a cerut doar să scăpăm de aceste găuri negre ale unei economii de stat clietelare, nu ne-a pus pistolul la tâmplă ca să vindem CFR Marfă lui Gruia Stoica. Dar, despre ce s-a discutat între patru sau mai mult ochi, de preferinţă în franceză, vom afla. Sau nu...