Ce a urmat după 23 August

În urmă cu 80 de ani, România întorcea armele împotriva Germaniei: Regele Mihai, susţinut de ofiţerii Armatei Române, şi ne puneau, in extremis, la masa învingătorilor. Totul cu un preţ enorm, explică istoricul Adrian Cioroianu. Armata Roşie a ocupat România şi au urmat decenii cumplite.

- Momentul 23 august 1944 este unul dintre cele mai controversate din istoria noastră, când Antonescu a fost arestat, iar Regele Mihai şi-a asumat rolul de conducător şi a decis să întoarcem armele. Aveam şi alte opţiuni?
- Ion Antonescu este ceea ce se cheamă un conducător de război şi şi-a asumat de la bun început acest lucru. Era mai puternic în Statul român decât orice altă instituţie, inclusiv decât Regele, tânărul rege de 19 ani, în 1940, Mihai. Ion Antonescu avea mult mai multă putere şi drept care l-a plasat pe Regele Mihai într-un rol mai curând decorativ şi în acest fel a decurs războiul până în august 1944. Din punctul meu de vedere, în acel moment, la 23 august 1944, înlăturarea Mareşalului Antonescu a fost singura soluţie la o problemă care era extrem de complicată. Ştim astăzi că Regele Mihai n-a fost singur, ci a avut de partea lui ofiţerii Armatei Române.

- Cum a reuşit un rege atât de tânăr şi lipsit de experienţă să-i convingă pe ofiţerii importanţi să i se alăture, după ce i-au fost fideli lui Antonescu şi au luptat atâţia ani alături de el?
- Poate că pentru mulţi a fost o surpriză. E adevărat, am avut şi cazuri, insignifiante poate, când ofiţeri de diverse grade au preferat să continue de partea nemţilor, dar Armata română, în imensa majoritate a corpului ofiţeresc, a fost pe deplin loială Regelui imediat. Dacă mă întrebaţi, cred că această schimbare a efectuat-o războiul ca atare. Antonescu avea toată puterea în 1940, doar că războiul a decurs contrar aşteptărilor sale, acest lucru fiind evident şi la Bucureşti. Chiar dacă el avea toată puterea şi avea controlul asupra Armatei, Ion Antonescu nu putea împiedica lumea să afle adevărul. Iar după 1943, lucrurile devin clare.

- Regele i-a oferit Mareşalului şansa de a continua în fruntea Armatei cu condiţia să fie el cel care dădea ordinul de întoarcere a armelor. Ne-ar fi ajutat cu ceva amânarea acestui moment?
- Regele Mihai i-a propus lui Antonescu să fie el însuşi cel care întoarce armele pentru că eram într-o situaţie disperată. Armata sovietică era deja pe teritoriul ţării şi planul de rezistenţă pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, gândit de Mareşal, putea să amâne apropierea sovieticilor de Bucureşti, dar nu se ştie în ce măsură o puteau înlătura cu totul. Deci putem accepta că amâna înaintarea sovietică, dar era o problemă de timp până când ajungeau la Bucureşti. Or, nu era în interesul nostru ca stat ca sovieticii să intre în Bucureşti ca armată eliberatoare. Din acest motiv, eu cred că gestul Regelui Mihai de a-i da acest ultimatum Mareşalului Antonescu – ori întorci dumneata armele, ori te arestăm –, asta a fost cea mai evidentă soluţie, poate chiar singura soluţie într-o problemă extrem de complicată în care se afla Statul român. Şi e de notat atât faptul că Regele Mihai a avut curajul de a face acest gest, cât şi faptul că Armata Română i-a fost pe deplin loială.

- Înainte de 23 august, România a negociat cu Aliaţii. Au existat voci care au spus că am fi putut obţine condiţii mai bune din partea lor şi garanţii că nu vom fi ocupaţi de sovietici. Aveam alternative?
- Nu. Astăzi ştim nişte lucruri certe. E clar că s-a negociat, asta e limpede; Antonescu însuşi ştia despre aceste negocieri. Deci, într-un fel, Statul încerca toate căile posibile în acel moment. Era o situaţie din ce în ce mai dezastruoasă pentru noi. Pe de o parte, armata germană era în retragere, armata sovietică era în avans, aliaţii occidentali loveau dinspre vest şi din acest punct de vedere nu era o situaţie deloc încurajatoare pentru şansele noastre de a face parte dintr-o alianţă câştigătoare în acel moment, să zicem la începutul verii 1944. Pe de altă parte, astăzi ştim, de exemplu, că nu a existat niciun fel de telegramă de la sovietici pe care ar fi aşteptat-o Antonescu – s-a spus mult timp că ar fi aşteptat o telegramă prin care sovieticii i-ar fi propus condiţii de armistiţiu mai bune. În schimb, la fel de bine ştim că Uniunea Sovietică trăgea de timp în negocierile cu România pentru că Stalin nu avea niciun fel de interes să ne ofere condiţii mai bune de armistiţiu. Pentru Stalin, România fusese o ţară invadatoare. România, Armata română invadase Uniunea Sovietică alături de Hitler şi, în rest, toate negocierile erau tragere de timp. Deci, eu spun că în vara lui 1944 nu era absolut nicio şansă de a obţine condiţii mai bune pentru că nu văd de ce Uniunea Sovietică ar fi acceptat condiţii mai bune pentru noi, când dorinţa lor era să ne pedepsească pentru faptul că îi invadaserăm. De influenţa lor n-a scăpat nici Polonia, nici Bulgaria, până în Cehoslovacia. Dar noi am fost şi aliat al lui Hitler şi ei considerau că alături de Hitler am invadat Uniunea Sovietică şi am jefuit-o. Deci, niciun caz n-ar fi oferit condiţii mai bune. Ideea acelei telegrame pe care o aştepta Antonescu e pură ficţiune, pentru că nimeni n-a văzut-o nici la Bucureşti, nici la Moscova, niciunde.

- Ce ar fi fost dacă am fi continuat să luptăm până la capăt contra ruşilor, aşa cum au făcut-o, spre exemplu, ungurii?
- Nu aş spune că era o opţiune. Măcar aşa, prin 23 august, ruşii au intrat într-un Bucureşti care deja era eliberat. Nu mai erau germani în Bucureşti, ruşii n-au avut de luptat cu nimeni. Sigur că ruşii au arestat armata română în tot acest interval, între seara de 23 august şi până pe 11 septembrie, când în noaptea de 11 septembrie s-a semnat armistiţiul la Moscova. Deci în tot acest interval, ruşii au continuat să aresteze armata română înainte, din nord-est către Bucureşti. Ce au făcut ei la Bucureşti şi în sudul ţării a fost fără iertare: jafurile inerente, presiunile asupra populaţiei, asupra instituţiilor diverse luate fără niciun fel de drept şi fără despăgubire. Probabil că ar fi fost şi mai rău dacă am fi opus o rezistenţă acerbă şi dacă ajungeau să intre în Bucureşti ca să îl „elibereze“. Se ştie că sovieticii doreau să ajungă în Bulgaria şi de acolo să ajute Iugoslavia lui Tito în lupta împotriva Germaniei. Deci, din acest punct de vedere, Bucureştiul a fost doar un fel de haltă pe acest traseu dorit de ei. În septembrie era ziua eliberării Bulgariei şi apoi, concomitent, l-au ajutat şi pe Tito, sovieticii în acel moment dorind să apară drept liberatori în toată zona noastră. Or, ei, într-un fel, au ajutat Bulgaria să se elibereze, dar nu şi România. La Bucureşti, cel care i-a alungat pe germani din ţară a fost Regele Mihai, şi nu sovieticii. Au intrat într-o ţară eliberată. Şi a fost un aspect frustrant pentru ei.
 
- În ce măsură ne-a ajutat cu adevărat faptul că am trecut de partea Aliaţilor? Să nu uităm, România a fost ulterior ocupată de ruşi, iar pentru noi au urmat decenii cumplite.
- Din păcate, nu ne-a ajutat foarte mult, pentru că geografia nu te iartă. Indiferent de ce ar fi făcut Regele Mihai, destinul nostru ar fi fost cam acelaşi. Probabil ar fi fost ceva mai dur dacă ar fi intrat ca eliberatori sau, în orice caz, ar fi fost mai dur pentru orgoliul nostru naţional. Aşa măcar avem, peste timp, mândria de a fi soluţionat problema îndepărtării Germaniei prin mijloacele noastre, nu prin aportul armatei sovietice. Dar altfel, poziţia noastră pe hartă e aceeaşi. Gândiţi-vă că fatalmente intram în sfera de influenţă sovietică, ceea ce nimeni nu avea cum să ştie atunci. Adică în 1944, cine s-ar fi gândit că vor urma 45 de ani de comunism în estul Europei? Nimeni. Din acest punct de vedere, cred că e nedrept să-i acuzi pe cei care l-au arestat pe Antonescu că ar fi pregătit comunizarea ţării, adică e cu totul împotriva logicii istorice. Nimeni nu ştia în 1944 ce va urma, cum nici noi nu ştim astăzi ce va urma mâine şi asta e povestea tuturor generaţiilor. Nicio generaţie nu are premoniţii privind viitorul. Sunt unii care spun că Regele Mihai ar fi grăbit comunizarea ţării, ceea ce e un nonsens. Cu sau fără el, cu sau fără 23 august, comunizarea ţării s-ar fi petrecut prin simplul dat al geografiei. Dar cred că în contextul anului 1944, noi pur şi simplu n-aveam altă ieşire. Sau asta a fost soluţia cel mai puţin proastă din toate. Repet: armata sovietică trecuse Prutul. Nu mă refer la trecerea Nistrului. Armata sovietică trecuse Prutul. În prima parte a anului 1944 intră pe teritoriul de astăzi al României. Şi înainta spre sud, spre Bucureşti. Or, în acele condiţii, nu aveai variante bune.

- Au existat şi unele estimări că, dacă România ar fi continuat să reziste, ar fi întârziat cu şase luni sfârşitul războiului, dar şi speranţa că ruşii ar fi renunţat să atace România pentru a-şi concentra toate trupele împotriva Germaniei. Sunteţi de acord cu ele?
- Antonescu şi cartierul lui general, sau Marele Stat Major, cum se chema, sperau că dacă-i ţinem pe ruşi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi – pe hartă e un fel de linie orizontală de la Focşani la Dunăre, la Galaţi, deci din Munţii Vrancei până la Galaţi – aceştia, care doreau să ajungă mai repede la Berlin, ar fi trecut Carpaţii să lupte în Transilvania împotriva maghiarilor şi germanilor. Ce au subestimat Antonescu şi generalii lui a fost dorinţa ruşilor de a-i ajuta şi pe Bulgari, şi pe sârbi, dorinţa URSS de a apărea ca eliberatoare şi în Bulgaria, şi în Serbia. Or, asta a stricat planurile lui Antonescu, că ar fi rezistat şase luni sau mai mult. Faptul că 23 august ar fi grăbit victoria Aliaţilor cu şase luni este o supoziţie până la urmă. Nimeni nu ştie dacă România ar fi rezistat trei luni, şase luni sau poate un an. Poate că rezista mai mult de un an. Depindea şi de ruşi. Tot ce spunem noi sunt aproximaţii.
Cortina de Fier nu s-a ridicat într-o zi

- Ar fi putut intui liderii occidentali ce urma să se întâmple, că România şi ţările din Est aveau să fie ocupate şi transformate în state-satelit ale URSS?
- În vara lui 1944 cred că nici Stalin şi cu atât mai puţin liderii occidentali nu aveau încă imaginea exactă a sferelor de influenţă ulterioare. Noi ştim că de-abia toamna, în noiembrie 1944, este acea întâlnire între Churchill şi Stalin. Churchill îl vizitează pe Stalin şi este cina, urmată de discuţia la sfârşitul căreia se face acea împărţire pe şerveţele, cum se spune, a sferelor de influenţă. Şi această înţelegere a rămas în provizorat vreme de câţiva ani, nu s-a aplicat imediat de-a doua zi. Încă mai existau multe speranţe referitoare la Europa Centrală şi de Est şi cred că, de fapt, această împărţire a sferelor de influenţă s-a construit pas cu pas, odată cu alegerile falsificate cam peste tot în zona noastră, apoi Planul Marshall pentru Europa la care toate ţările din influenţa sovietică au renunţat – noi am renunţat în 1947 la Planul Marshall. Deci, Războiul Rece a început nu brusc, într-o dimineaţă, ci prin mişcări succesive, suspiciunea reciprocă a crescut şi s-a ajuns la această Cortină de Fier.

- Cum s-au văzut toate acestea din Bucureştiul post-23 august?
Au existat voci care să atenţioneze cu privire la pericolul reprezentat de sovietici sau exista încă speranţa că lucrurile se vor aşeza, iar situaţia va fi aceeaşi ca după Primul Război Mondial?- Sunt convins că Regele Mihai spera că se va petrece ce s-a întâmplat după Marele Război: că democraţia îşi va reveni. Nimeni nu putea bănui că Uniunea Sovietică va controla jumătate din Europa. Nici Iuliu Maniu, nici Regele Mihai, nimeni în vara lui 1944 n-avea cum să bănuiască amplitudinea controlului sovietic ce avea să dureze decenii.
 
- La 80 de ani de la evenimentele din 23 august 1944, pericolul cel mare pare să vină tot din Est. Riscăm ca istoria să se repete, vedeţi unele similitudini?
- Sigur că putem face comparaţie, e şi normal. Însă trebuie să plecăm de la ideea că istoria nu se repetă. Există similitudini, dar nu repetiţii. Există mult mai multe diferenţe decât asemănări. Pe de o parte, situaţia de astăzi, din punctul de vedere al securităţii, este infinit alta decât cea din 1944. Suntem parte dintr-o alianţă care a câştigat Războiul Rece. Mă refer la această lume occidentală. Pe de altă parte, din fericire, să spunem că Rusia de astăzi nu mai este în situaţia Uniunii Sovietice din 1944. Atunci era o forţă în expansiune, de neoprit, mergea spre centrul Europei. Atunci erau partide comuniste cam în fiecare ţară.
Vedem în România, dar şi în alte ţări europene, partide care îşi declară simpatia faţă de ruşi, vedem fisuri în societate, vedem şi că în Europa sunt tot mai multe frământări, lumea e tot mai nemulţumită. Pornind de la această realitate, vedeţi riscuri pe termen mediu sau lung?
Putem spune că şi astăzi sunt lideri politici sau partide mai mult sau mai puţin pro-ruseşti în ţările noastre, dar ele nu mai au anvergura ideologică pe care o avea regimul comunist la mijlocul anilor ’40. Comunismul atunci era o ideologie atractivă pentru unii până în Franţa, Spania sau Italia. Comuniştii erau peste tot şi erau sincer convinşi de justeţea cauzei lor. Deci sunt multe diferenţe astăzi şi în acelaşi timp trebuie să acceptăm că fiecare perioadă are propriile sale probleme. Noi nu câştigăm foarte mult dacă ne raportăm prin comparaţii la problemele din ’44, ci trebuie să fim mai atenţi la problemele zilelor noastre şi să încercăm să găsim răspunsuri la ele. Sigur, învăţând din experienţa trecutului, dar trebuie să judecăm prezentul cu mijloacele prezentului.