Cazul Voiculescu

Neliniște mare printre simpatizanții fondatorului conservator: când va depune jurământul de senator, pentru a putea împlini nădejdile pe care și le-au pus în el cetățenii care l-au votat în sectorul 4? Ba, vreo două posturi TV concurente au făcut din asta o temă de fiecare zi. Deunăzi, Voiculescu i-a liniștit pe toți: săptămâna viitoare, la prima ședință în plen a senatului. Voiculescu spune că a întârziat din motive de sănătate. Adversarii politici și trompetele lor media vor să inducă ideea că i-ar fi teamă de această operațiune atâta timp cât dosarul său de colaborator al Securității nu este soluționat deoarece ar fi obligat să jure că n-a avut nici o treabă cu odioasa instituție. Dealtfel, a mai făcut-o odată, ceea ce ar fi suficient pentru cei care-i poartă sâmbetele. Problemele lui Voiculescu au început în momentul în care a acceptat propunerea otrăvită a lui Băsescu de a abandona partidul în cârca căruia intrase în Parlament în 2004, dând – prin „soluția imorală” – posibilitatea Alianței DA să preia puterea. A primit la schimb cam tot ce a cerut: ministere, agenții, ba chiar și un post de viceprim-ministru pe care l-a oferit prietenului său Copos. Atunci însă când acesta, copleșit de tentații a fost nevoit să se retragă și Voiculescu a intenționat să-i preia funcția, s-a pus în mișcare mecanismul contestărilor. A fost trimis la rampă un domn sindicalist sau cam așa ceva, șef pe la o fundație, care a protestat în numele democrației. De undeva – nu se știe precis de unde, dar se bănuiește – s-a dat drumul și la o reclamație în care era acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea. Ceea ce la început părea o glumă, fiind de notorietate ca „Dunărea”, la care lucrase Voiculescu înainte de Revoluție era coordonată de Securitate, iar el nu făcuse din asta un secret, s-a transformat într-o veritabilă campanie. Sesizat, CNSAS-ul și-a pus în mișcare „cercetătorii” și aceștia au descoperit niște hârtii banale – semnate „Felix”, din care s-ar fi putut deduce că era el. Într-un acces de sinceritate, venind din convingerea că ceea ce era acolo nu putea să-l culpabilizeze în mod serios, Voiculescu a recunoscut că scrisul îi aparținea. Putea să nege și cauza s-a rfi pierdut în hățișul expertizelor. Intrat în dezbaterea Colegiului, cazul său a primit interpretări diferite și părea că o decizie majoritară nu poate fi luată. A intrat însă în joc Mircea Dinescu căruia cei de la Antene tocmai îi suspendaseră o emisiune – și onorariile aferente – care a făcut presiuni asupra nehotărâților. Și de aici – în 1996 – lucrurile au intrat pe făgașul cunoscut, cu avatarurile legaliste cunoscute. Poziția inflexibilă a lui Voiculescu vizavi de președintele Băsescu (a fost „motorul” celor două suspendări) i-au adus un tratament corespunzător din partea justiției „independente”, iar dosarul său se plimbă între instanțe. Personal, nu cred că Dan Voiculescu se încadrează în schema „colaboratorilor securității”. Rapoartele din deplasări făceau parte din obligațiile de serviciu ale lucrătorilor din comerțul exterior, iar indiciile date de acesta făceau și ele parte din recuzita „vigilenței”, nefiind de natură să afecteze existența cuiva. Episodul cu verișora din Germania nu se susține, oricât de părtinitor a fost el mediatizat, pentru că aceasta a plecat legal, iar demersurile sale pe lângă ea pot fi interpretate ca un exces al organelor, îndârjirea cu care-l acuză acum fiind explicată prin dorința sinceră a acesteia de a fi dorit să obțină un beneficiu de pe urma bogatului său văr, ai căror „arici din buzunare” nu l-au lăsat însă să rezolve problema din capul locului. Cât despre vinovăția de a fi jurat „strâmb”, mă întreb de ce ar fi el mai vinovat decât Mona Muscă, aflată într-o situație similară, dar nesuportând nici o rigoare legală. Chiar dacă multora nu le convine acest lucru, cazul „Voiculescu” intră în schema „Năstase”, cea în care polițele politice se plătesc prin intermediul „independenței” justiției.