Cazul 285. Subprefect infectat cu Covid, experienţa personală

Cosmin Boricean, subprefect de Covasna, a fost cazul numărul 285 din judeţ. Ajuns acasă după trei săptămâni internat la Spitalul Judeţean din Sfântu Gheorghe, el povesteşte într-o postare pe contul personal de Facebook despre toată această experienţă şi despre greutăţile şi fricile perioadei petrecute la Terapie Intensivă, unde a avut nevoie de oxigen pentru a putea respira.
„Jurnal de pandemie COVID-19. Cazul 285 în judeţul Covasna – Experienţa personală”, aşa şi-a intitulat el postarea.
A descoperit că e infectat după a 3-a testare făcută de la începutul pandemiei, imadiat ce a fost descoperit un caz în Prefectură. „În ziua în care am aflat că un coleg din Prefectură a ieşit pozitiv, am mers, m-am testat şi am aşteptat rezultatul acasă în izolare. (...)  Eu mă simţeam rău de 3-4 zile, am contactat medicul de familie care mi-a zis că pare a fi o infecţie a căilor respiratorii din cauza aerului condiţionat şi mi-a administrat tratament. Nu am putut mânca nimic solid în jur de 15 zile, doar lichide. Lipsa gustului, lipsa mirosului, febră, dureri musculare, tot tacâmul. Am mai fost răcit la viaţa mea, dar asemenea simptome nu am avut de când mă ştiu.
Din păcate, după internare lucrurile s-au agravat… A apărut şi pneumonia la Computerul Tomograf. O tuse pe care nu v-o pot explica, cu expectoraţii care îmi zdruncinau tot organismul şi mă ţinea treaz toată noaptea. Dar cel mai grav… am ajuns conectat la oxigen, care în scurt timp a devenit indispensabil. Nu puteam să vorbesc sau să fac 2 paşi fără să obosesc, să mă sufoc. Saturaţia de oxigen scădea drastic şi permanent. Astfel, după 3 zile am ajuns la terapie intensivă. Da, nici eu nu credeam înainte că poate fi aşa, dar vă rog să mă credeţi că este groaznic. Nu puteam decât să mă gândesc ca nu cumva fetiţele şi familia mea să ajungă să aibă aceleaşi simptome, pentru că nu ştiam cum vor rezista. În rest… injecţii din toate poziţiile, medicamente multe, perfuzii şi mai multe (8-10-12/zi). După câteva zile, nu am mai avut vene pe braţe care să îmi susţină branulele şi am ajuns şi la cateter. Au urmat 8-9 zile groaznice în care mi-a fost teamă de intubare în câteva rânduri. Apoi tratamentul a început sa îmi dea speranţe. După 12 zile am reuşit să ies de la terapie intensivă şi să mă întorc la infecţioase. Cu 10 kg de masă musculară mai puţin şi vlăguit”, povesteşte acesta.

Nici recuperarea nu a fost uşoară. „Au trecut 29 de zile de la debutul simptomelor. După aproximativ 3 săptămâni am fost externat, începând acum o recuperare anevoioasă. Învăţ să respir, să merg, să mă odihnesc, să îmi recâştig capacitatea pulmonară. După 10 paşi stau 15 minute să îmi regăsesc suflul… după un etaj urcat… stau 25-30 de minute şi tot aşa. Dar sunt printre cei norocoşi! Am şansa de a mă recupera!”.
Cosmin Boricean le-a mulţumit apoi medicilor „pentru că i-am văzut cu câtă dăruire, pasiune şi abnegaţie îşi tratau toţi pacienţii. Şi cu multă omenie”, dar a avut şi un mesaj pentru media.
„Ştiu că pentru o parte (mică) a presei această ştire a venit ca pâinea caldă… nu a mai contat pacientul 285, ci numele, poziţia, ştirea. Lor vreau să le transmit că în saloane eram toţi pacienţi în pijama, cu dureri, cu suferinţe, cu luptă multă. (Cei asimptomatici sunt mai norocoşi). Şi la fel suntem şi în viaţă, simpli oameni trecători şi mai târziu, în faţa lui Dumnezeu, la fel. Celor cu o atitudine decentă nu pot decât să le mulţumesc pentru înţelegere, răbdare şi compasiunea nedisimulată”.
Drept epilog, acesta scrie: „Fiecare este major şi liber să creadă şi să facă ce doreşte. 20 de zile ţintuit într-un pat al suferinţei îţi dau timp şi şansa să gândeşti mult, să analizezi multe lucruri, să iei decizii pentru viitor. Până la urmă, nimic nu e întâmplător. Cine doreşte să mă asculte, vă rog să încercaţi să vă protejaţi cât mai mult pe voi, familiile voastre, pe prietenii voştri. Acest virus pervers există printre noi şi loveşte necruţător! Şi încă ceva. Da… mor mai mult oameni cu boli asociate… dar nu uitaţi că şi cu acele boli pre-existente, pacienţii ar mai putea trăi 2, 5 sau 10 ani dacă nu ar contacta nenorocirea asta! Mă bucur că eu am reuşit să trec cu bine peste această încercare cu ajutorul medicilor, al familiei, al prietenilor şi mai ales al lui Dumnezeu”.