Carnavalul aurului

Carnavalul care se desfăşoară seară de seară în Bucureşti şi prin alte localităţi este pitoresc, dar cu totul în afara obiectului. El corepsunde unei nevoi de socializare, prezentă şi în demersurile Pieţei Universităţii din 90, manifestare în care anticomunismul practicat de foştii comunişti era, de fapt, planul „secret” al celor care pierduseră accesul la comenzile noii Puteri, dezmeticindu-se prea târziu.

Nici manifestaţiile antibăsiste de la finele lui 2011 şi debutul lui 2012 n-au făcut excepţie: demarând ca o susţinere pentru Arafat, ele s-au transformat treptat, sub impulsul unei opoziţii nerăbdătoare, în contestarea unei puteri care-şi pierduse legitimitatea.

Cine cu cine se confruntă în actualul episod? Nu e vorba de susţinătorii „mânjiţi” ai proiectului şi de contestatarii oneşti, iubitori de ecologie?

Ar fi prea simplu şi în perimetrul acesta nimic nu este simplu. Dincolo de interesul legitim al Corporaţiei care încă din urmă cu 14 ani a semnat un contract cu statul român, dar care n-a reuşit să obţină avizele necesare pe parcursul unei singure guvernări, se bat aceleaşi tabele politice: actuala putere, dornică să scoată bani pentru buget şi din piatră seacă, nu doar din zăcăminte aurifere şi din şisturi, şi – să-i zicem – actuala opoziţie care se face că uită că a susţinut la rândul său proiectul, dar care vede în inflamarea populară un excelent vehicul care să o poarte cu tot cu guvernele sale „fantomă” din nou spre putere. Nu e un secret că majoritatea opozanţilor de azi, ieri ar fi făcut orice – dacă ar fi avut majoritatea necesară – pentru a scăpa de povara acestui subiect. N-am, de asemenea, nici cea mai mică îndoială că vreo 90 la sută dintre cei care, profitând de vremea bună, ies în fiecare seară la spectacol, ştiu cu adevărat despre ce e vorba. Majoritatea a fost injectată cu termenul „cianuri”, care sună „ca dracu’” , ducând cu gândul la niscai acţiuni criminale. Pot să le fluturi şi un tramvai, vorba bancului, căci nu-i vei face să se răzgândească. Degeaba l-a luat Ponta ca aliat pe premierul finlandez, care a recunoscut senin că şi ei folosesc acelaşi procedeu (cu infinite precauţii însă pentru mediul înconjurător) căci nimeni nu mai e dispus să accepte o realitate: că un astfel de zăcământ nu poate fi exploatat eficient altfel. Ar fi o naivitate din partea noastră să ignorăm şi interesele concurenţei canadienilor, într-un domeniu în care miza bătăliilor este uriaşă şi cu siguranţă că aceştia investesc constant în menţinerea tonului protestului. Este, însă, la fel de adevărat că, la fel cum protestatarii nu prea ştiu pentru ce protestează, nici partizanii proiectului care se închid în galerii nu ştiu că, de fapt, nu li se rezolvă decât temporar problemele.

Iar aici au dreptate cei care acuză faptul că în negocieri nu s-a ţinut cont de un aspect important: soarta celor vreo 2.000 de mineri, după ce întreaga operaţiune va fi complet mecanizată, peste vreo doi ani.

Este motivul pentru care cred că proiectul trebuie susţinut, în ciuda unor pierderi colaterale de popularitate (slavă Domnului, până la alegeri mai este) cu condiţia unei renegocieri serioase a redevenţelor şi a altor chestiuni rămase în suspensie. Cât despre ideea păstrării rezervelor aurifere pentru urmaşii urmaşilor noştri, e o prostie, atâta timp cât aurul este o valoare actuală, dar care s-ar putea să nu mai joace nici un rol într–o perspectivă nu prea îndepărtată.