Care e "statul de drept"?

De mai bine de un an de zile răsună refrenul – cu puternice ecouri internaţionale cointeresate – al „statului de drept” care este atacat din toate poziţiile de către inamicii democraţiei.

Este, poate, momentul să definim noţiunea. Ce e statul de drept şi din ce este compus acesta? În accepţiunea băsistă statul de drept reuneşte câteva instituţii care în timpul conflictului cu accente de gherilă din 2012, au rămas fidele preşedintelui suspendat. Prima dintre acestea este Curtea Constituţională, dominată numeric de personaje numite de preşedinte în virtutea unor criterii care n-aveau nici o legătură cu justiţia şi din ale cărei decizie a reieşit, cu regularitate, o atitudine părtinitoare, prin interpretarea Constituţiei în sensul dorit. Îmi amintesc că doar cu şapte ani în urmă, când a declarat neconstituţionale modificările regulamentelor Camerelor, care permiteau schimbarea şefilor pesediştii aleşi, instituţia a fost gratulată de către preşedinte şi puterea de atunci cu cele mai dure epitete: „slugi ale lui Iliescu”, „dinozauri”, „nostalgici”. Deşi episodul era, practic, sinonim cu ce se întâmpla în 2012. Tot atunci, noul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, a intervenit brutal, anulând prerogativele CSM în numirea şefilor Parchetelor şi asumându-şi acest procedeu nedemocratic. Nu-mi amintesc ca atunci cineva de prin Europa sau America să-şi fi exprimat, ca acum, îngrijorarea faţă de atacarea Justiţiei şi nesocotirea statului de drept.

Dar să lăsăm parantezele. În ordine, CSM-ul devenise între timp un stâlp al „statului de drept” pentru că dispunea la comandă numirea şefilor de Parchete. Mai erau serviciile secrete fidele preşedintelui, care lucrau în beneficiul acestuia.

Cât despre Parchetul General şi DNA, unde fosta putere îşi instalase centrul de comandă al acţiunilor de rezistenţă (prin asmuţirea procurorilor împotriva votanţilor de la Refrendum, într-o manieră specifică anilor 50), ele ajunseseră să întruchipeze esenţa democraţiei.

În apărarea acestor entităţi săriseră la vremea respectivă ambasada SUA (unde lâncezea un prieten de-al lui Băsescu care nu făcea deosebirea dintre Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de la el de acasă) şi câţiva şefi de state care primiseră informaţii vădit partizane.

Atunci s-a încetăţenit formula la adăpostul căreia Băsescu şi-a derulat războiul de gherilă, atacând Guvernul şi Parlamentul cu orice prilej.

Mă întreb, ca naivul: dar astea două, Guvernul şi Parlamentul ce sunt? Nu fac ele parte din statul de drept? Nu reprezintă ele voinţa poporului exprimată prin vot? Cum se pot concretiza atunci atacurile sistematice la care sunt supuse dinspre Preşedinţie? Cu dialectica proprie, Băsescu nuanţează: eu nu atac Guvernul, ci pe Ponta! Eu nu atac Parlamentul, ci pe Zgonea şi pe Antonescu. Exact acelaşi lucru poate să spună –şi spune – Ponta: eu nu atac Justiţia, ci cozile de topor ale lui Băsescu! De ce să identificăm doi-trei oameni, cu ditamai sistemul, care funcţionează în ciuda atacurilor.

Tare mi-ar fi plăcut ca doamna Nuland să dovedească faptul că este un observator imparţial şi să pună accentul şi pe acest aspect al chestiunii. Pentru că, cu siguranţă, atacurile lui Băsescu la adresa Guvernului şi Parlamentului nu întăresc nici ele statul de drept...