Cârciog

Zilele trecute a pășit în lumea de dincolo Mihai Cârciog. Nu a fost un “întemeietor” al presei românești, cum cu un exces de generozitate l-a numit cineva (cred că el însuși ar fi refuzat o asemenea calificare), ci un oportunist de marcă – în sensul bun al cuvântului. Întâmplarea făcuse ca Mihai Cârciog să exerseze elemente ale economiei de piață în cursul inițiativei sale publicistice – redactarea de almanahuri și culegeri de texte distractive – ce ieșeau din tipicul obișnuit și alimentau o piață sătulă de produsele ideologizate ale presei pre-decembriste. Pentru el, Revoluția a fost prilejul de a-și desfășura talentele de întreprinzător și de a face bani. Avea intuiție și îi plăcea să riște – două calități care l-au adus în postura de învingător într-un mediu concurențial ciudat, în care se amestecau dirijismul resurselor încă ale statului și libera inițiativă cenzurată de prevederi legale incomplete sau contradictorii. Cert este că Mihai Cârciog și-a legat numele de câteva reușite certe ale presei, pe care le-a datorat în egală măsură sumelor câștigate și reinvestite și oamenilor pe care și i-a alăturat în acest demers. A fost, s-ar putea spune, un “mogul” avant la lettre, pe vremea în care încă nu se inventaseră mogulii, știind să-și joace rolul de om influent chiar dacă influența sa în interiorul produselor pe care le realiza nu era pe măsura impresiei generale. Experimentul său inedit le-a deschis multora gustul de a trece din postura de beneficiari ai unor servicii de presă, în aceea de promotori. Mihai Cârciog s-a aflat pe val în etapele de maximă ascensiune ale presei scrise. Atunci când se făceau averi din vânzarea ziarului, pentru ceea ce conținea el, și nu pentru cărțile și parfumurile cu care se vinde acum la pachet. A traversat o etapă în care tirajele atingeau și depășeau milionul de exemplare și în care cititorul nu stătea pe gânduri să achite prețul unei pâini pentru a-și potoli foamea de a ști și de a înțelege. Am avut privilegiul de a trăi o astfel de vreme, unică pentru un ziarist, alături – deși nu împreună – de câțiva dintre cei care au pus bazele și au exersat valențele presei democratice. Mihai Cârciog a fost unul dintre ei. Și i-a fost dat să asiste atât la expansiunea, cât și la descreșterea dramatică a acestui veritabil fenomen. Am chiar senzația că el s-a stins odată cu speranțele puse în capacitatea de înnoire și de reinventare a unei prese devenite din actor, un banal spectator al evenimentelor…. L-am întâlnit, ultima dată, în urmă cu vreo zece ani, la Viena. Ne dădusem întâlnire în fața blocului în care locuia și din care a ieșit o femeie, ghidând două cărucioare. Unul în care se afla fiica sa, în vârstă de doar vreo doi ani, și altul în care zăcea ce mai rămăsese din bărbatul falnic de dinaintea teribilei boli care l-a doborât. Un lucru nu se schimbase în înfățișarea lui: lucirea vioaie, plină de curiozitate, din ochii prin fața cărora defilase o etapă istorică comprimată în doar câțiva ani…