„Capul lui Boc vrem!”

„Capul lui Boc vrem!” – se strigă în aula Parlamentului (sau cel puțin așa li se părea unora) și, în sinea lui, președintele spunea: Îl vreți? N-aveți decât! Noul Lăpușneanu a oferit pe tavă capul sfetnicului său oțoc-Boc plebei parlamentare însetate de sânge politic. Este binescunoscut modul pragmatic în care Traian Băsescu se folosește de cei din jurul său, abandonându-i fără nici un regret atunci când nu mai are nevoie de ei. A dovedit-o, în primul rând, cu Roman, cel care a făcut dintr-un marinar de uscat, un politician de vreme de furtună, trăgându-i scaunul de șef de sub fund exact în momentul în care s-a simțit pe val. A dovedit-o când și-a expediat pe „centură” câțiva dintre cei mai apropiați colaboratori, când și-a văzut sacii în căruță. A dovedit-o cu multe alte prilejuri când s-a debarasat fără nici un regret de persoane care începeau să-l incomodeze. Boc părea un caz aparte. Datorită firii sale extrem de ascultătoate și a ușurinței de a fi dirijat, el a avut prioritate în fața unor reprezentanți ai partidului cu vechime și autoritate mai mare. I-a predat șefia partidului de formă, el continuând să conducă cu mână de fier acțiunile acestuia. L-a făcut chiar premier (deși inițial nu a avut de gând) când Stolojan a defectat pentru a doua oară într-un moment crucial. Cariera de nouă luni de premier a lui Emil Boc s-a împletit între două personaje: unul reprezentat de băiatul simplu de la țară, care dă cu coasa când are timp, care n-are orgolii și nici nu ține cu tot dinadinsul să se îmbogățească (și-a adus doar o nepoată, la București, pe lângă Cabinet) și ale cărui demersuri apar publicului ca oneste și pozitive. Boc este, probabil, doar al doilea politician (după Iliescu) pe care lumea nu-l vede preocupat de propria sa căpătuială și de manevre oneroase de îmbogățire. Dar există și un al doilea Boc pe care publicul nu mai este tentat să-l judece cu îngăduință: demagogul Boc, care turuie pe nerăsuflate lecții predate de alții, care pledează cu aceeași convingere pentru puncte de vedere diametral opuse, care trece nonșalant peste ceea ce susținuse ieri, în pledoariile pentru ce voia să facă azi. Ombilicul care-l leagă indestructibil de șeful său este motivul pentru care recenta cădere a guvernului său nu a stârnit în electorat vreun regret. Nici satisfacție, ca în Parlament, dar nici regrete. Emil Boc iese din istoria la vârf așa cum a intrat: mânat de alte voințe și interese. Are dreptate fostul premier când spune că nu s-a agățat de putere. Nici nu avea cum. Vrerea sa a constat întotdeauna prea puțin în fața directivelor pe care le-a urmat cu maximă conștiinciozitate. Deși a pierdut șefia Guvernului, Boc va păstra președinția partidului atâta timp cât Băsescu este convins că nu are a se aștepta din partea sa la vreo surpriză. Paranoia puterii îl face pe orice deținător al acesteia extrem de suspicios la intențiile subordonaților de a lua locul șefului. Boc n-ar fi în stare nici să gândească la așa ceva, iar Băsescu știe foarte bine acest lucru. Egal cu sine însuși de-a lungul celor nouă luni, după care a avortat un guvern care nu avea cum să supraviețuiască testului electoral, Boc a pierdut puncte importante de imagine cu ultima sa prestație din Parlament, din ziua moțiunii: mai mult ca oricând, pledoaria sa comic-patetică a fost atunci golită de orice conținut prin forțarea inutilă a unor argumente care nu țineau și care-l făceau să pară disperat de ceea ce i se întâmplă. Deși nu era deloc...